V-ați întrebat vreodată de ce faceți lucruri pentru alte persoane? De ce gătiți felul de mâncare preferat al soțului sau al prietenei voastre? De ce căutați cadoul dorit de o anume persoană? De ce dați celor ce nu au ceea ce le lipsește?
Eu m-am întrebat chiar de curând și mi-am dat seama că așa sunt eu. Când cineva are o dorință, îmi doresc să-i fie îndeplinită. Nu pentru că sunt "people pleaser" (persoană care dorește să le facă altora pe plac), ci pentru că mă gândesc cât de bine mă simt eu când îmi sunt îndeplinite dorințele și vreau să se simtă așa și ceilalți. Da, depun eforturi ca să îi fac pe ceilalți fericiți, chiar și pe cei care știu că nu apreciază la nivelul la care aş aprecia eu și poate nici nu înseamnă ceva pentru ei gestul meu.
Uneori mă întreb dacă merită, așa în general, nu o persoană anume, dar mereu ajung la un singur răspuns: pe mine mă face să mă simt bine gândul că am făcut tot ce am putut ca acelei persoane să i se îndeplinească dorința, așa că merită pentru mine și starea mea de spirit.
Mi-aş dori să-mi fie tratate la fel dorințele? Da, normal! Cine nu ar vrea să-i fie îndeplinite dorințele? Sunt dezamăgită uneori pentru că nimeni nu pare să facă la fel pentru mine? Da, și asta. Suntem oameni și avem inevitabil aşteptări. Dar asta nu mă oprește să fiu eu și să mă îngrijesc de dorințele lor.
Într-adevăr, consum energie și resurse și rezervele mele nu-s infinite, dar chiar când simt că e gol rezervorul, cumva primesc o mică parte înapoi și totul se multiplică.
Cred că iubesc oamenii suficient cât să dau tot ce am pentru ei și mai ales celor care merită și au nevoie. E uneori obositor pentru că efectiv uit de mine și mă concentrez doar pe nevoile și dorințele lor, dar la final, când trag linie, merită.
E bine pentru suflet să fiu darnică și acum pot să spun că da, să dai e mult mai împlinitor decât să primești. Cel puțin așa e pentru mine.
duminică, 4 decembrie 2016
sâmbătă, 3 decembrie 2016
România
A fost întâi decembrie. A fost ziua națională a românilor și toți ne-am pregătit de paradă. Unii la tv, alții chiar pe Kiseleff.
Anul ăsta nu mi-am pus steagul la profil și nici în geam. Anul ăsta am iubit România în fiecare zi și în intimitate, nu doar de ziua ei.
Ştiti care este problema noastră, a românilor? Ne desconsiderăm. Ne minimalizăm rolurile la job, acasă, în societate, în lume. Da, asta facem.
Înainte să stau "degeaba" acasă cu doi copii într-o continuă "vacanță" pe banii statului, lucram în asigurări de viață. Nu cred că e necesar să scriu cum sunt priviți consultanții în asigurări de viață ca să înțelegeți că deși credeam în ceea ce făceam ezitam să spun ce job am. Și în familie m-am lovit de aceeași mentalitate, deci ce aşteptări să am de la alții? Și m-am desconsiderat.
Soțul meu lucrează în armată cu un salariu decent și cu un program aparent lejer, deși nimeni nu-și pune problema cum e să lucrezi 12 ore de noapte sau 24 cu ochii în computer. Nu. Lumea vede doar 3 zile libere legate şi fluturașul de salariu. Iar el se desconsideră. Își minimalizează rolul pe care îl are. Da, armata noastră nu e cea mai tare şi mai mare şi mai vocală și nu sunt cel mai înfocat fan al armatei nici acum când soțul lucrează acolo, dar datorită lui și altora care nu dorm noaptea acasă lângă soție și copiii, voi dormiți liniștiți.
Medicii noștri buni se desconsideră și ei pentru că îi băgăm pe toți în aceeași oală.
Educatorii, învățătorii, profesorii și ei la fel.
Felul în care noi privim România și cum reacționăm, o face să fie ce este azi. O umbră a ceea ce a fost. Noi suntem singurii responsabili de imaginea cu care defilăm în lume. Nu sunt alții nici mai deștepți, nici mai frumoși, nici mai bogați decât noi. Suntem noi doar prea orbi să vedem cine suntem de fapt, ce avem și cine putem fi căci așa e românul: iarba e mereu mai verde în curtea cealaltă.
Revenind la ziua națională, vreau să vă spun că o susțin pe Cristina Călin de la zece lucruri şi vă spun că și eu iubesc România continuu deși uneori îmi vine să plec în lume, când mi se întâmplă lucruri ireal de stupide sau dureroase, când prostia bate logica și tot așa.
Iubesc România, îmi iubesc țara și oamenii buni din ea. O iubesc suficient cât să îmi cresc copiii să o iubească și să o respecte. România nu e președintele şi aleșii de toată jena și toate pițipoacele şi cocalarii de la tv. România sunt EU. Eu aleg ce față a României să fiu și aleg să fiu fața frumoasă, corectă și onestă. Aleg să scriu cu diacritice pentru că așa se scrie în limba română, aleg să donez pentru copii din țara mea, nu din Africa, aleg să dau României copii educați și iubitori, aleg să mă autodepăşesc și să ajut, aleg să fiu schimbarea pe care o aștept în jurul meu.
EU sunt România!
Anul ăsta nu mi-am pus steagul la profil și nici în geam. Anul ăsta am iubit România în fiecare zi și în intimitate, nu doar de ziua ei.
Ştiti care este problema noastră, a românilor? Ne desconsiderăm. Ne minimalizăm rolurile la job, acasă, în societate, în lume. Da, asta facem.
Înainte să stau "degeaba" acasă cu doi copii într-o continuă "vacanță" pe banii statului, lucram în asigurări de viață. Nu cred că e necesar să scriu cum sunt priviți consultanții în asigurări de viață ca să înțelegeți că deși credeam în ceea ce făceam ezitam să spun ce job am. Și în familie m-am lovit de aceeași mentalitate, deci ce aşteptări să am de la alții? Și m-am desconsiderat.
Soțul meu lucrează în armată cu un salariu decent și cu un program aparent lejer, deși nimeni nu-și pune problema cum e să lucrezi 12 ore de noapte sau 24 cu ochii în computer. Nu. Lumea vede doar 3 zile libere legate şi fluturașul de salariu. Iar el se desconsideră. Își minimalizează rolul pe care îl are. Da, armata noastră nu e cea mai tare şi mai mare şi mai vocală și nu sunt cel mai înfocat fan al armatei nici acum când soțul lucrează acolo, dar datorită lui și altora care nu dorm noaptea acasă lângă soție și copiii, voi dormiți liniștiți.
Medicii noștri buni se desconsideră și ei pentru că îi băgăm pe toți în aceeași oală.
Educatorii, învățătorii, profesorii și ei la fel.
Felul în care noi privim România și cum reacționăm, o face să fie ce este azi. O umbră a ceea ce a fost. Noi suntem singurii responsabili de imaginea cu care defilăm în lume. Nu sunt alții nici mai deștepți, nici mai frumoși, nici mai bogați decât noi. Suntem noi doar prea orbi să vedem cine suntem de fapt, ce avem și cine putem fi căci așa e românul: iarba e mereu mai verde în curtea cealaltă.
Revenind la ziua națională, vreau să vă spun că o susțin pe Cristina Călin de la zece lucruri şi vă spun că și eu iubesc România continuu deși uneori îmi vine să plec în lume, când mi se întâmplă lucruri ireal de stupide sau dureroase, când prostia bate logica și tot așa.
Iubesc România, îmi iubesc țara și oamenii buni din ea. O iubesc suficient cât să îmi cresc copiii să o iubească și să o respecte. România nu e președintele şi aleșii de toată jena și toate pițipoacele şi cocalarii de la tv. România sunt EU. Eu aleg ce față a României să fiu și aleg să fiu fața frumoasă, corectă și onestă. Aleg să scriu cu diacritice pentru că așa se scrie în limba română, aleg să donez pentru copii din țara mea, nu din Africa, aleg să dau României copii educați și iubitori, aleg să mă autodepăşesc și să ajut, aleg să fiu schimbarea pe care o aștept în jurul meu.
EU sunt România!
vineri, 11 noiembrie 2016
Cel mai bun lucru
Mi-aş dori ca toate mamele din lumea asta să-şi asculte instinctul matern și să știe că ele sunt cele mai bune pentru copiii lor.
Da, tu, mămico, care nu mai crezi în tine și ești copleșită de părerile celorlalți despre cum ar trebui să fii, memorează asta: TU EȘTI CEL MAI BUN LUCRU PENTRU COPILUL TĂU! Nu te mai simți vinovată de nimic. Doar fă ce poți tu mai bine, cât poți tu de bine. Încearcă în fiecare zi să fii cea mai bună versiune a ta şi ascultă doar de tine și de copilul/copiii tăi.
Nu ai cum să dai greș dacă te accepți cu tot cu defectele tale și înțelegi că deși în mintea ta şi a altora nu ești perfectă, pentru copilul tău ești perechea potrivită. El este ying și tu ești yang.
Crede-mă pe cuvânt când îți zic că te descurci de minune exact așa cum o faci în fiecare zi.
Recunosc că şi eu am zile în care mă simt like the worst mom in the world pentru că nu e destul de curat în casă, nu am șapte feluri de mâncare, copiii mei mănâncă borcănel sau pentru că e haos în casă. Dar când copilul meu vine pur și simplu să mă ia în brațe sau zâmbește sau face ceva minunat de dulce, îmi dau seama că totuși mă descurc bine. Atât cât pot, dar suficient ca copilul meu să fie fericit şi să mă iubească.
Aşa că... fii tu, ascultă-ți instinctul și totul va fi excelent.
Da, tu, mămico, care nu mai crezi în tine și ești copleșită de părerile celorlalți despre cum ar trebui să fii, memorează asta: TU EȘTI CEL MAI BUN LUCRU PENTRU COPILUL TĂU! Nu te mai simți vinovată de nimic. Doar fă ce poți tu mai bine, cât poți tu de bine. Încearcă în fiecare zi să fii cea mai bună versiune a ta şi ascultă doar de tine și de copilul/copiii tăi.
Nu ai cum să dai greș dacă te accepți cu tot cu defectele tale și înțelegi că deși în mintea ta şi a altora nu ești perfectă, pentru copilul tău ești perechea potrivită. El este ying și tu ești yang.
Crede-mă pe cuvânt când îți zic că te descurci de minune exact așa cum o faci în fiecare zi.
Recunosc că şi eu am zile în care mă simt like the worst mom in the world pentru că nu e destul de curat în casă, nu am șapte feluri de mâncare, copiii mei mănâncă borcănel sau pentru că e haos în casă. Dar când copilul meu vine pur și simplu să mă ia în brațe sau zâmbește sau face ceva minunat de dulce, îmi dau seama că totuși mă descurc bine. Atât cât pot, dar suficient ca copilul meu să fie fericit şi să mă iubească.
Aşa că... fii tu, ascultă-ți instinctul și totul va fi excelent.
duminică, 6 noiembrie 2016
În vârful lumii
Azi dimineață mă plimbam cu Patrick prin curtea bunicilor lui și m-am trezit zâmbind tâmp și din adâncul sufletului când mă uitam la el pentru că e uimitor să ai un bărbat în miniatură, care vorbește stricat în urma ta, cu care te întreci sau care-ți zice că are o idee (e noua lui expresie după îndelung folosita "am văzut civa").
Şi cum ne plimbam noi agale și l-am întrebat dacă urcăm mai departe de porci, îmi zice că mergem. În vârful lumii (expresie preluată dintr-un episod din Blaze și mașinile uriașe care desemnează și cea mai înaltă parte a canapelei din sufragerie, situată pe un veșnic morman de rufe, iar acum și un loc din curtea bunicului).
Gândul mi-a fugit la vârful lumii fizic. Recunosc că m-am gândit automat la Everest, dar după un scurt search pe Google la ora asta, am aflat că Mauna Kea este cel mai înalt munte din lume cu 4205 m deasupra nivelului mării.
Dar, ascultându-l pe Patrick cum vorbea cu mine, tot zâmbeam din toată inima și simțeam că voi exploda de fericire. Nici nu găsesc combinațiile potrivite de cuvinte ca să descriu că eu eram în vârful lumii, metaforic vorbind. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu atât de conștientă și plină de senzații atât de puternice. Râdeam de nebună, de uimire, de fericire, de minunea de a avea un mini-om care evoluează atât de repede și trăiește totul intens și inocent.
Şi-atunci, acolo, am realizat că vârful lumii e acolo și atunci când inima îți dă pe afară de fericire și împlinire și se revarsă în zâmbete neexplicate, sentimente ce nu pot fi traduse decât în îmbrățișări strânse, pupăceli, săruturi și iubire.
Nu sunt întotdeauna conștientă că mă aflu în vârful lumii, dar și când "mă trezesc" acolo cu zâmbetul tâmp pe față, știu că sunt cea mai norocoasă.
Şi cum ne plimbam noi agale și l-am întrebat dacă urcăm mai departe de porci, îmi zice că mergem. În vârful lumii (expresie preluată dintr-un episod din Blaze și mașinile uriașe care desemnează și cea mai înaltă parte a canapelei din sufragerie, situată pe un veșnic morman de rufe, iar acum și un loc din curtea bunicului).
Gândul mi-a fugit la vârful lumii fizic. Recunosc că m-am gândit automat la Everest, dar după un scurt search pe Google la ora asta, am aflat că Mauna Kea este cel mai înalt munte din lume cu 4205 m deasupra nivelului mării.
Dar, ascultându-l pe Patrick cum vorbea cu mine, tot zâmbeam din toată inima și simțeam că voi exploda de fericire. Nici nu găsesc combinațiile potrivite de cuvinte ca să descriu că eu eram în vârful lumii, metaforic vorbind. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu atât de conștientă și plină de senzații atât de puternice. Râdeam de nebună, de uimire, de fericire, de minunea de a avea un mini-om care evoluează atât de repede și trăiește totul intens și inocent.
Şi-atunci, acolo, am realizat că vârful lumii e acolo și atunci când inima îți dă pe afară de fericire și împlinire și se revarsă în zâmbete neexplicate, sentimente ce nu pot fi traduse decât în îmbrățișări strânse, pupăceli, săruturi și iubire.
Nu sunt întotdeauna conștientă că mă aflu în vârful lumii, dar și când "mă trezesc" acolo cu zâmbetul tâmp pe față, știu că sunt cea mai norocoasă.
Scumpă Francesca
Când vei fi mare, îți vom povesti care-i treaba cu numele Francesca, dar până una, alta, Amelia, scumpo, trebuie să îți spun câte ceva.
Cristina și Vlad au nevoie de tine. Tu ești minunea lor, rodul iubirii dintre doi sceptici cărora nu le venea să creadă că te-au primit din prima încercare. Tu trebuie să vii acasă, să plângi, să ai colici, să-ți dea dinții, să-i înnebuneşti de cap și apoi să-i topești cu un zâmbet, cu pacea de pe chipul tău care doarme, cu chicoteli și gângureli bebeluşeşti.
Trebuie să le arăți tuturor că ești un miracol și să vii la frații tăi de la altă mamă ca să te tragă de codițe și să fii capul răutăților.
O iubesc atât de mult pe mama ta încât, dacă aș fi știut că te ții de prostii și nu-ți place uterul ei, te-aș fi purtat eu în uterul meu zdravăn care a născut doi uriași, deşi am jurat că nu mai pot trece încă o dată printr-o sarcină.
Aș face orice să nu fiți acum, acolo, departe și separate una de cealaltă și de tatăl tău.
Amelia, scumpo, arată-le tuturor cât ești de puternică și vino cu mami acasă.
Iar, Tu, Doamne, mai ușurează crucea căci asta e cea mai grea pentru părinți.
Cristina și Vlad au nevoie de tine. Tu ești minunea lor, rodul iubirii dintre doi sceptici cărora nu le venea să creadă că te-au primit din prima încercare. Tu trebuie să vii acasă, să plângi, să ai colici, să-ți dea dinții, să-i înnebuneşti de cap și apoi să-i topești cu un zâmbet, cu pacea de pe chipul tău care doarme, cu chicoteli și gângureli bebeluşeşti.
Trebuie să le arăți tuturor că ești un miracol și să vii la frații tăi de la altă mamă ca să te tragă de codițe și să fii capul răutăților.
O iubesc atât de mult pe mama ta încât, dacă aș fi știut că te ții de prostii și nu-ți place uterul ei, te-aș fi purtat eu în uterul meu zdravăn care a născut doi uriași, deşi am jurat că nu mai pot trece încă o dată printr-o sarcină.
Aș face orice să nu fiți acum, acolo, departe și separate una de cealaltă și de tatăl tău.
Amelia, scumpo, arată-le tuturor cât ești de puternică și vino cu mami acasă.
Iar, Tu, Doamne, mai ușurează crucea căci asta e cea mai grea pentru părinți.
sâmbătă, 22 octombrie 2016
Bunicul din poveste
Nume de cod: tataia de la Suceava. Deși eu nu am mai avut doi de tataie de pe la șase ani, tu ai fost mereu tataia de la Suceava. De fapt, erai tataia lui Silviu și al Andrei, căci pe ei i-ai crescut împreună cu mamaia. Eu eram vizitator de vacanță și atunci veneam relativ forțat pentru că eu vream la Ghergheşti, la mamaia mea.
Acum, așteptând deznodământul, îmi aduc aminte de tine, de bunicul din poveste. Erai mereu zâmbitor. Mergeai agale, în ritmul tău propriu. Ne făceai toate poftele. O necăjeai pe mamaia. Ne căutai în coarne. Ne spuneai povești adevărate. Ne dădeai în scrânciob. Aveai mâinile aspre, muncite. Te bărbiereai cu unelte clasice (pămătuf <3). Mergeai cu mâinile la spate. Spuneai glume. Ne țineai în brațe. Erai complice la năzbâtiile noastre. Ne plimbai cu sania. Și câte și mai câte.
Îmi pare rău că te duci, dar și copiii din ceruri au nevoie de un bunic de poveste care să le spună despre cel de-al doilea război mondial, cum ziceau rușii "caput țâhanca".
Of, tataie, câte lucruri mărunte îmi aduc aminte și prin ele de tine. Bostani ciopliți, porumb fiert/copt, prune deshidratate, zmeură, foc de tabără, lapte ras, cireşe boambe, fragi cu smântână (tot nu-mi plac; nici căpşunile cu smântână), căpițe de fân, prăşit de porumb, foc în sobă.
Sunt fericită totuși că te-am făcut străbunic, că mi-ai cunoscut băieții și ei pe tine chiar dacă nu te vor ține minte așa cum te ținem minte noi.
Du-te linistit, tataie. Avem noi grijă pe pământ. Tu ai grijă din ceruri.
Acum, așteptând deznodământul, îmi aduc aminte de tine, de bunicul din poveste. Erai mereu zâmbitor. Mergeai agale, în ritmul tău propriu. Ne făceai toate poftele. O necăjeai pe mamaia. Ne căutai în coarne. Ne spuneai povești adevărate. Ne dădeai în scrânciob. Aveai mâinile aspre, muncite. Te bărbiereai cu unelte clasice (pămătuf <3). Mergeai cu mâinile la spate. Spuneai glume. Ne țineai în brațe. Erai complice la năzbâtiile noastre. Ne plimbai cu sania. Și câte și mai câte.
Îmi pare rău că te duci, dar și copiii din ceruri au nevoie de un bunic de poveste care să le spună despre cel de-al doilea război mondial, cum ziceau rușii "caput țâhanca".
Of, tataie, câte lucruri mărunte îmi aduc aminte și prin ele de tine. Bostani ciopliți, porumb fiert/copt, prune deshidratate, zmeură, foc de tabără, lapte ras, cireşe boambe, fragi cu smântână (tot nu-mi plac; nici căpşunile cu smântână), căpițe de fân, prăşit de porumb, foc în sobă.
Sunt fericită totuși că te-am făcut străbunic, că mi-ai cunoscut băieții și ei pe tine chiar dacă nu te vor ține minte așa cum te ținem minte noi.
Du-te linistit, tataie. Avem noi grijă pe pământ. Tu ai grijă din ceruri.
miercuri, 19 octombrie 2016
Toxic
Am citit zilele trecute un text care spunea aşa: "iubește-ți copiii suficient de mult încât să elimini toxinele din viața ta, în aşa fel încât să nu otrăveşti sufletele lor fragile".
Probabil mulți dintre voi mă veți judeca după acest articol, dar scrisul vindecă doar dacă este pe bune. Dacă scrii ceea ce ar vrea alții să audă despre tine, nu te ajută cu nimic. So, here it goes...Ocazional (în ultima vreme, mai des), simt că mă transform într-o persoană pe care nu o cunosc, nu știu de unde apare și mai ales de ce. Am pus pe seama oboselii, hormonilor, alăptării, etc. şi această persoană nu mai are răbdare, se înfurie, își iese din minți, urlă și cel mai grav, rănește. Am doi copii mici, solicitanți pe care îi iubesc și de care am grijă, dar câteodată dau greș. Mai ales în raport cu Patrick. Îmi este extrem de greu să îmi păstrez calmul și țip la el, îl reped, nu mai sunt capabilă să îi explic ce e bine și ce nu.
Acum două seri, am avut treabă până mai târziu în oraș și deși știam ce mă așteaptă pentru că le-am modificat programul, am pus mai presus alte lucruri și am ajuns acasă foarte târziu. Bineînțeles că Dominic a adormit în mașină. Când am ajuns acasă am încercat să îi culc. Lui Patrick îi era somn, dar nu putea dormi de răul lui Dominic. Deja simțeam cum încep să mă enervez și am trecut prin toate stările. Am și plâns de nervi, de frustrare. Într-un final, am cedat și nu am mai încercat să îi adorm. Simțeam cum mustesc de furie pe mine însămi și că o să explodez din secundă în secundă, iar Patrick a apăsat butonul declanşator: l-a mușcat pe Dominic de deget. Inițial, m-am dus la Dominic să îl iau să îl liniștesc, dar plânsul lui îmi întindea nervii și mai tare. Acum eram furioasă pe Patrick și am izbucnit pur și simplu. Am țipat la el și l-am zguduit. Nu mai gândeam. Nu simțeam decât furie până i-am văzut privirea îngrozită care nu m-a oprit pe moment, dar în câteva clipe m-am trezit din orbirea aceea. Am căzut în genunchi și am plâns și mi-am cerut iertare în continuu. Ce mamă care își iubește copiii face așa ceva? Copilul meu s-a temut de mine. Nu pot să-mi șterg din minte privirea lui îngrozită.
Mă consumă psihic foarte mult să țip la el. Nu mai știu cum să abordez situațiile astea în care îl împinge, îl mușcă, îl trage și îl chinuie pe Dominic. I-am explicat frumos, încet, calm, am țipat, l-am pedepsit trimițându-l în camera lui. Nimic nu ajunge la el. Nici măcar episodul de acum două seri, când a împietrit, nu a schimbat nimic. Mă simt ca un agresor când țip. Mă macină fiecare ieșire nervoasă. Nu-mi găsesc un obiect/o frază/o reacție care să mă oprească înainte de a țipa. Nu vreau să se teamă copilul meu de mine. Îl iubesc, dar nu înțeleg de ce nu-l iubesc suficient ca să mă controlez.
Şi din cauza stărilor în care intru ca urmare a ceea ce face sau nu face el, nu mai am răbdare nici cu Dominic. Câteodată nu îl mai pot consola și îl mai las să plângă. Pur și simplu nu am energie să fac ceva, nu găsesc nici o metodă să îi ofer alinare. Sunt zile în care Dominic plânge de frustrare că nu poate merge încă și urlă pur și simplu fără a putea fi consolat. Și e dincolo de obositor. Îți sfredeleşte creierul plânsul și mârâiala continuă. Și sunt doi. Nu pot să-l pun pe jos pentru că imediat îl abordează Patrick și tot așa. Și în tot acest timp, eu simt constant că dau greș. Că-s cea mai proastă mamă a tuturor timpurilor și că copiii mei mă vor urî în curând.
Dacă are cineva sfaturi practice, le accept cu drag pentru că eu sunt stoarsă de energie, idei despre cum să gestionez perioada asta. Perioadă care știu că veți spune că trece, dar eu trăiesc acum. Nu în viitor. Nervii mei sunt întinși la maxim acum, calitățile mele de mamă sunt puse la încercare astăzi. Și viitorul depinde de ceea ce fac eu azi.
Deci, cum mă curăț de toxine?
sâmbătă, 15 octombrie 2016
... și nici nu slăbește (I)
De când mă știu am avut o problemă cu slăbitul și cine mă cunoaște sigur zâmbește acum pentru că știe cel puțin o fază în care eram extrem de slabă, dar eu tot mai aveam de slăbit.
Până să rămân însărcinată, nu am avut niciodată mai mult de 62 kilograme și aşa mă mai plângeam de cât de grasă eram... Pfff... acum plâng când mă uit la poze când chiar eram slabă și ziceam că-s grasă. Anyway, la prima sarcină am luat 20 kilograme. Imaginați-vă! Aveam 82 kilograme înainte să nasc și când am plecat din maternitate aveam 72 pe mine și peste 4 în brațe. Nu prea m-am stresat cu slăbitul căci alăptam și asta era cel mai important. Însă, pe la 8 luni ale lui Patrick, am început să "dieticesc" cu Rina, o dietă prietenoasă și cu alăptarea. Și am slăbit. Am ajuns la 56 kilograme. În sfârșit, eram mai puțin grasă. Şi când să intru la menținere, hop sarcina numărul doi. And here we go again: nouă luni mai târziu, 20 kile mai târziu, aproape 4 în brațe și iarăși 72 pe mine. În prezent alăptez, de nouă luni mai exact și intenția de a slăbi există, dar nu se materializează.
Ce mă împiedică să slăbesc? Ciocolata, înghețata, dulciurile în principal și oboseala. Doi copii mici care la un moment dat au avut amândoi sub doi ani pot fi... o provocare și o piedică în calea oricărei diete.
Până să rămân însărcinată, nu am avut niciodată mai mult de 62 kilograme și aşa mă mai plângeam de cât de grasă eram... Pfff... acum plâng când mă uit la poze când chiar eram slabă și ziceam că-s grasă. Anyway, la prima sarcină am luat 20 kilograme. Imaginați-vă! Aveam 82 kilograme înainte să nasc și când am plecat din maternitate aveam 72 pe mine și peste 4 în brațe. Nu prea m-am stresat cu slăbitul căci alăptam și asta era cel mai important. Însă, pe la 8 luni ale lui Patrick, am început să "dieticesc" cu Rina, o dietă prietenoasă și cu alăptarea. Și am slăbit. Am ajuns la 56 kilograme. În sfârșit, eram mai puțin grasă. Şi când să intru la menținere, hop sarcina numărul doi. And here we go again: nouă luni mai târziu, 20 kile mai târziu, aproape 4 în brațe și iarăși 72 pe mine. În prezent alăptez, de nouă luni mai exact și intenția de a slăbi există, dar nu se materializează.
Ce mă împiedică să slăbesc? Ciocolata, înghețata, dulciurile în principal și oboseala. Doi copii mici care la un moment dat au avut amândoi sub doi ani pot fi... o provocare și o piedică în calea oricărei diete.
Joi treişpe, vineri paişpe
Superstiția zice marți treișpe sau vineri treișpe. La mine a fost treișpe, paișpe, ziua săptămânii fiind chiar irelevantă. Totuși, m-am întrebat joi dacă nu cumva e marți.
Joi, treișpe
Așadar, ziua de joi a început la ora șapte. Nimic neobișnuit având în vedere că Dominic este un bebeluș matinal (nu știu exact cui o semăna, dar, mă rog, m-am resemnat), dar... s-a trezit și Patrick tot atunci. Într-o glorioasă zi în care tatăl lor pleca la serviciu. Pentru 12 ore!!!!!!
Am respirat adânc sperând să fie o zi acceptabilă. Chiar îmi propusesem să nu țip înainte de ora zece și alte idei din astea utopice. Eh, măcar am încercat. Patrick era morocănos, Dominic la fel. Nu mai dorea să țină ghetele în picioare, Patrick nu-l lăsa în pace. Uzuale. Zic să-mi fac o ciocolată caldă. Stai! N-am! Nu mai beau ciocolată caldă. Nu-i nimic. Nu mai beau de vreo patru zile pentru că uit constant să-mi cumpăr. Deși, merg zilnic la Mega.
Undeva între nouă și zece, mă sună Cristina să o recuperez de la Prisma. No problem. O sun pe Mariana să văd dacă vine să stea cu băieții. Ghinion. Plecase în Bucureşti. Ok... nici asta nu e problemă mare. Îi iau cu mine. Ies să montez scaunele de mașină. Îl iau pe-al lui Dominic, bag centurile, îmi dădea cu virgulă. Mai încerc. În viața mea nu am avut așa lapsus cu instrucțiunile în față. Cedez nervilor și îl iau pe al lui Patrick. Succes! L-am instalat! Revin la al lui Dominic sperând că mi s-au reconectat neuronii. Pauză! Îl sun pe Andrei. După ce țip exasperată pe tema cârligelor negre pe care eu nu le vedeam, îmi dau seama și reușesc cu succes să montez și al doilea scaun. Îl pun pe Dominic în mașină și mă duc după Patrick. Spre disperarea mea, avea nevoie de o schimbare de scutec, if you know what I mean. Într-un final, am ajuns în mașină și am plecat.
Am recuperat-o pe Cristina, am ajuns acasă, Dominic adormise. L-am lăsat în mașină să doarmă și am zis să profit să-mi beau ciocolata caldă (mi-a cumpărat Cristina în cele 40 minute petrecute în Mega, așteptându-mă). Şi iată-mă în fața cănii. În sfârșit. Ceasu' rău, pisica neagră mă fac să doresc și ceva biscuiți pe lângă ciocolata aia și s-a dezlănțuit prăpădul: cutia de biscuiți era pe blat, lângă sticla de apă care era lângă un borcan în apropierea cănii mele. Mai continui? Am luat cutia, am atins sticla care a căzut și a luat cu ea borcanul și mâna mea încercând să salveze borcanul, a vărsat ciocolata. Cioburi cu ciocolată caldă, nervi, transpirații. Putea să meargă ceva mai pe dos? Nu... încă. Am strâns ce-am putut, m-a ajutat și Cristina, mi-am făcut altă ciocolată caldă și am băut-o! Evrika!
Vineri, paișpe
Ne-am trezit la opt. Toată lumea în toane bune. Am de făcut niște prăjituri. O comandă simplă. Ce poate merge pe dos? Nimic. Eram ca o floricică. Am băut ciocolata caldă și m-am apucat de treabă. Totul mergea strună până la momentul z când am pus ciocolata la topit. Nu se topea și pace. Am înțeles că aia cu lapte era termostabilă și nu s-ar fi topit în veci, dar asta albă ce avea? Meh... am renunțat. Nu mai fac cakepops cu ciocolată albă. După ce am terminat de copt brioşele, zic să dorm un pic cu Dominic (s-a produs minunea să doarmă la prânz) pentru că aveam de aşteptat până venea Vlad cu ciocolata. Hours later... a venit ciocolata! La treabă! Wait... de ce nu se topește nici asta? F#&k! Andrei? Te duci la Mega să-mi iei Milka? Nici asta nu se topește... ce e în neregulă cu ciocolata astăzi? Nu e ca și când nu am mai făcut asta de zeci de ori... am reușit într-un final să îmbrac bomboanele în ciocolată și să termin totul, dar Dumnezeu știe cu câte gânduri și stări ciudate. Bonus, Patrick îmi bătea continuu în geamul ușii de la bucătărie și repeta obsesiv mami. Mă simțeam ca-n filmul ăla cu Jack Nicholson când are el fața aia de nebun prin uşa spartă și zice niște chestii.
Ce-o fi mâine? Cine știe? Sper să nu fie sâmbătă cinșpe. Să fie doar sâmbătă sau cinșpe, dar fără ceasuri rele, pisici negre și restul superstițiilor.
Noapte bună!
Joi, treișpe
Așadar, ziua de joi a început la ora șapte. Nimic neobișnuit având în vedere că Dominic este un bebeluș matinal (nu știu exact cui o semăna, dar, mă rog, m-am resemnat), dar... s-a trezit și Patrick tot atunci. Într-o glorioasă zi în care tatăl lor pleca la serviciu. Pentru 12 ore!!!!!!
Am respirat adânc sperând să fie o zi acceptabilă. Chiar îmi propusesem să nu țip înainte de ora zece și alte idei din astea utopice. Eh, măcar am încercat. Patrick era morocănos, Dominic la fel. Nu mai dorea să țină ghetele în picioare, Patrick nu-l lăsa în pace. Uzuale. Zic să-mi fac o ciocolată caldă. Stai! N-am! Nu mai beau ciocolată caldă. Nu-i nimic. Nu mai beau de vreo patru zile pentru că uit constant să-mi cumpăr. Deși, merg zilnic la Mega.
Undeva între nouă și zece, mă sună Cristina să o recuperez de la Prisma. No problem. O sun pe Mariana să văd dacă vine să stea cu băieții. Ghinion. Plecase în Bucureşti. Ok... nici asta nu e problemă mare. Îi iau cu mine. Ies să montez scaunele de mașină. Îl iau pe-al lui Dominic, bag centurile, îmi dădea cu virgulă. Mai încerc. În viața mea nu am avut așa lapsus cu instrucțiunile în față. Cedez nervilor și îl iau pe al lui Patrick. Succes! L-am instalat! Revin la al lui Dominic sperând că mi s-au reconectat neuronii. Pauză! Îl sun pe Andrei. După ce țip exasperată pe tema cârligelor negre pe care eu nu le vedeam, îmi dau seama și reușesc cu succes să montez și al doilea scaun. Îl pun pe Dominic în mașină și mă duc după Patrick. Spre disperarea mea, avea nevoie de o schimbare de scutec, if you know what I mean. Într-un final, am ajuns în mașină și am plecat.
Am recuperat-o pe Cristina, am ajuns acasă, Dominic adormise. L-am lăsat în mașină să doarmă și am zis să profit să-mi beau ciocolata caldă (mi-a cumpărat Cristina în cele 40 minute petrecute în Mega, așteptându-mă). Şi iată-mă în fața cănii. În sfârșit. Ceasu' rău, pisica neagră mă fac să doresc și ceva biscuiți pe lângă ciocolata aia și s-a dezlănțuit prăpădul: cutia de biscuiți era pe blat, lângă sticla de apă care era lângă un borcan în apropierea cănii mele. Mai continui? Am luat cutia, am atins sticla care a căzut și a luat cu ea borcanul și mâna mea încercând să salveze borcanul, a vărsat ciocolata. Cioburi cu ciocolată caldă, nervi, transpirații. Putea să meargă ceva mai pe dos? Nu... încă. Am strâns ce-am putut, m-a ajutat și Cristina, mi-am făcut altă ciocolată caldă și am băut-o! Evrika!
Vineri, paișpe
Ne-am trezit la opt. Toată lumea în toane bune. Am de făcut niște prăjituri. O comandă simplă. Ce poate merge pe dos? Nimic. Eram ca o floricică. Am băut ciocolata caldă și m-am apucat de treabă. Totul mergea strună până la momentul z când am pus ciocolata la topit. Nu se topea și pace. Am înțeles că aia cu lapte era termostabilă și nu s-ar fi topit în veci, dar asta albă ce avea? Meh... am renunțat. Nu mai fac cakepops cu ciocolată albă. După ce am terminat de copt brioşele, zic să dorm un pic cu Dominic (s-a produs minunea să doarmă la prânz) pentru că aveam de aşteptat până venea Vlad cu ciocolata. Hours later... a venit ciocolata! La treabă! Wait... de ce nu se topește nici asta? F#&k! Andrei? Te duci la Mega să-mi iei Milka? Nici asta nu se topește... ce e în neregulă cu ciocolata astăzi? Nu e ca și când nu am mai făcut asta de zeci de ori... am reușit într-un final să îmbrac bomboanele în ciocolată și să termin totul, dar Dumnezeu știe cu câte gânduri și stări ciudate. Bonus, Patrick îmi bătea continuu în geamul ușii de la bucătărie și repeta obsesiv mami. Mă simțeam ca-n filmul ăla cu Jack Nicholson când are el fața aia de nebun prin uşa spartă și zice niște chestii.
Ce-o fi mâine? Cine știe? Sper să nu fie sâmbătă cinșpe. Să fie doar sâmbătă sau cinșpe, dar fără ceasuri rele, pisici negre și restul superstițiilor.
Noapte bună!
sâmbătă, 8 octombrie 2016
Planeta fără copii
Cred că lumea o ia razna. Încet, dar sigur. Vreau să precizez din capul locului că nu sunt genul acela de femeie înnebunită după copii. Sunt înnebunită doar după ai mei, evident, dar înainte să am copii nu simțeam nici un fel de "atracție" față de copii. Nu vream să-i iau în brațe, să-i miros, să îi dragălesc sau mai știu eu ce. Însă, niciodată, absolut niciodată nu am avut un comportament discriminatoriu față de cei cu copii. Sigur, m-am uitat și eu strâmb când vreun toddler se tăvălea prin vreun supermarket sau loc public, dar atât.
În ultima vreme, tot mai multă lume scrie despre cum trebuie separate toate spațiile, eventual globul pământesc în zone cu copii și zone fără. În curând va trebui să ne mutăm pe o insulă toți cei cu copii și să stăm acolo ca să nu-i mai deranjăm pe cei fără. Se pare că am devenit o specie non grata și se iau din ce în ce mai multe măsuri ca să stăm eventual în țarcuri ca la Zoo.
La cafenea nu pot merge cu copiii la 10 dimineața pentru că o deranjez pe tipa înțepată fără copii care a fost în club azi noapte și o dor urechile de la logoreea lor. Cu avionul nu pot merge la clasa business (chiar dacă îmi permit) pentru au politică de liniște. În fața blocului deranjez persoanele în vârstă sau pe cele care pur și simplu nu suportă copiii. În parc nu putem sta decât la locurile special amenajate. Și lista poate continua. (Atenție! Aceste exemple sunt culese din mediul online din diverse articole întâlnite pe această temă.)
Mai nou, au apărut mame care susțin că nu ar fi trebuit să aibă copii. Bravo vouă! Unele chiar nu-s făcute să fie mame! Bravo și celor care aleg să nu aibă copii pentru că nu vor. Dar nu faceți copii și după n ani spuneți sus și tare că nu trebuia să îi aveți. Nu e vina lor că voi v-ați lăsat furate de curent ca ulterior să vă simțiți depășite de situație. La copiii ăia v-ați gândit? Cum au crescut simțindu-se nedoriți și cu toate vibrațiile voastre negative în ceea ce îi privește? Presupun că nu. Dacă ai decis să faci un copil, asumă-ți! Du-te la terapie, fă orice ca să nu îi strici rostul pentru că tu ești un dezastru. Copiii nu se fac ca să te repari tu.
Nu reușesc să înțeleg deloc acest curent contra copiilor. Și nu pentru că acum am și eu copiii mei. Înțeleg că există copii neastâmpărați/needucați/ obraznici sau cum îi mai etichetați voi cei care sunteți pro marginalizarea copiilor și implicit a părinților acestora, dar nu suntem toți la fel. Unii avem copii civilizați, crescuți cu bun simț și tot tacâmul. Cum zice proverbul: nu există pădure fără uscături. Dar nu ardem pădurea pentru câțiva copaci uscați, nu?
Peace out.
În ultima vreme, tot mai multă lume scrie despre cum trebuie separate toate spațiile, eventual globul pământesc în zone cu copii și zone fără. În curând va trebui să ne mutăm pe o insulă toți cei cu copii și să stăm acolo ca să nu-i mai deranjăm pe cei fără. Se pare că am devenit o specie non grata și se iau din ce în ce mai multe măsuri ca să stăm eventual în țarcuri ca la Zoo.
La cafenea nu pot merge cu copiii la 10 dimineața pentru că o deranjez pe tipa înțepată fără copii care a fost în club azi noapte și o dor urechile de la logoreea lor. Cu avionul nu pot merge la clasa business (chiar dacă îmi permit) pentru au politică de liniște. În fața blocului deranjez persoanele în vârstă sau pe cele care pur și simplu nu suportă copiii. În parc nu putem sta decât la locurile special amenajate. Și lista poate continua. (Atenție! Aceste exemple sunt culese din mediul online din diverse articole întâlnite pe această temă.)
Mai nou, au apărut mame care susțin că nu ar fi trebuit să aibă copii. Bravo vouă! Unele chiar nu-s făcute să fie mame! Bravo și celor care aleg să nu aibă copii pentru că nu vor. Dar nu faceți copii și după n ani spuneți sus și tare că nu trebuia să îi aveți. Nu e vina lor că voi v-ați lăsat furate de curent ca ulterior să vă simțiți depășite de situație. La copiii ăia v-ați gândit? Cum au crescut simțindu-se nedoriți și cu toate vibrațiile voastre negative în ceea ce îi privește? Presupun că nu. Dacă ai decis să faci un copil, asumă-ți! Du-te la terapie, fă orice ca să nu îi strici rostul pentru că tu ești un dezastru. Copiii nu se fac ca să te repari tu.
Nu reușesc să înțeleg deloc acest curent contra copiilor. Și nu pentru că acum am și eu copiii mei. Înțeleg că există copii neastâmpărați/needucați/ obraznici sau cum îi mai etichetați voi cei care sunteți pro marginalizarea copiilor și implicit a părinților acestora, dar nu suntem toți la fel. Unii avem copii civilizați, crescuți cu bun simț și tot tacâmul. Cum zice proverbul: nu există pădure fără uscături. Dar nu ardem pădurea pentru câțiva copaci uscați, nu?
Peace out.
joi, 29 septembrie 2016
Pe sticlă
Mulți dintre voi știți, alții nu. Eu am fost crescută, până pe la şapte ani, de părinții mamei (Dumnezeu să-i ierte!) ca mulți dintre cei născuți în anii '80 care am crescut cu bunicii până când am mers la școală. A fost un lucru minunat pentru mine, am crescut la țară, cu principii bune, într-un mediu academic (bunicii fiind amândoi profesori), un mediu diferit. Însă, faptul că am fost crescută de ei, a venit cu un mare minus: legătura dintre mine și mama era slabă. Pentru mine, persoana de care aveam nevoie când îmi era greu, era mamaia. Aș fi vrut să fie mama, dar nu aveam încredere căci nu prea stăteam cu ea. Mamaia a știut când m-am îndrăgostit, când m-am apucat de fumat, când s-au întâmplat toate chestiile majore din viața unei fete, adolescente, femei. Și până târziu, nu pot spune că am avut o relație cu mama. Suntem amândouă firi puternice, orgolioase, ne cam băteam cap în cap. Totuși, eu mereu am vrut să fim un întreg, compact și de neclintit. Îmi doream o mamă-prietenă fără prea multe limite de netrecut (da, cred că nu e ok prietenia absolută între mamă și fiică sau mamă și copil, dar despre asta în alt articol) și am lucrat mult pentru asta și suntem aproximativ acolo.
Ideea acestui articol însă este alta: de curând am participat la o emisiune. Emisiune la care m-am înscris fără nici un scop anume, nici măcar nu mă așteptam să fiu sunată și în nici un caz nu mă așteptam ca mama să participe. Dar a făcut-o. Pentru mine. Doar pentru că eu mi-am dorit chestia asta. Și-a depășit toate emoțiile, temerile (inclusiv o cădere de calciu în timpul filmărilor) ca să fie lângă mine. Așa că articolul ăsta este despre ea.
Mama s-a descurcat excelent, a răspuns perfect provocărilor emisiunii și a înțeles exact ce are de făcut. Pentru cei care au comentat și m-au făcut să înteleg că v-a displăcut sau că a făcut ceva nelalocul lui, vă spun doar atât: mama mea e cea mai tare (și gătește mai bine, evident). Și a făcut totul pentru mine și împreună ne-am distrat și s-au distrat și alții cu noi. Și toate prietenele mele virtuale n-au avut decât cuvinte de laudă și-mi spun că mama e genială și că împreună suntem delicioase. A fost nevoie de o experiență de genul ca să o descopăr? Da! Sunt mândră de ea. A ieșit din zona ei de confort, a jucat un rol grozav, a fost implicată și amuzantă! Și cel mai important, a fost alături de mine. Fără "milităria" ei, nu aș fi făcut față. Aveam emoții! Mă gândeam ce Doamne iartă-mă caut eu acolo? Sigur n-o să mă descurc, dar nu mai pot să dau înapoi. Participam la o emisiune ce urma să fie televizată în condițiile în care, în urmă cu vreo patru ani jumătate, mă întrebam ce-o să fac eu la nuntă când voi fi în centrul atenției? O să mă înroşesc, o să cad, o să uit pașii dansului (asta chiar s-a întâmplat, ha, ha)? Așa eram și la filmări. O să uit de mine, n-o să iasă, o să mă fac de râs. Dar nu a fost așa. Pentru că MAMA a fost acolo și m-a ajutat. N-au existat camere, lavaliere and co., ci doar eu și indicațiile ei.
Așa că, voi spune din nou: MAMA mea, imperfectă cum e, este cea mai tare și oricine are altă părere, să și-o păstreze pentru el. Nu ne-am dus pentru faimă la emisiune, nici măcar pentru bani. Ne-am dus pentru noi, pentru relația noastră. Nu prea facem noi chestii ca fetele, dar și când facem... ies emisiuni la tv. *râd*
Relația noastră e complicată, dar ea e mama și dacă încă aveți o mamă și nu vă înțelegeți prea bine, "cut her some slack" cum zice americanul (mai las-o în pace). Nu se știe cât o mai aveți. Mai dați-vă câte șanse sunt necesare ca să nu vă pară rău mai târziu.
Deci, mamă, sunt mândră de tine și te iubesc!
YOU ROCK (ești cea mai tare)!
Ideea acestui articol însă este alta: de curând am participat la o emisiune. Emisiune la care m-am înscris fără nici un scop anume, nici măcar nu mă așteptam să fiu sunată și în nici un caz nu mă așteptam ca mama să participe. Dar a făcut-o. Pentru mine. Doar pentru că eu mi-am dorit chestia asta. Și-a depășit toate emoțiile, temerile (inclusiv o cădere de calciu în timpul filmărilor) ca să fie lângă mine. Așa că articolul ăsta este despre ea.
Mama s-a descurcat excelent, a răspuns perfect provocărilor emisiunii și a înțeles exact ce are de făcut. Pentru cei care au comentat și m-au făcut să înteleg că v-a displăcut sau că a făcut ceva nelalocul lui, vă spun doar atât: mama mea e cea mai tare (și gătește mai bine, evident). Și a făcut totul pentru mine și împreună ne-am distrat și s-au distrat și alții cu noi. Și toate prietenele mele virtuale n-au avut decât cuvinte de laudă și-mi spun că mama e genială și că împreună suntem delicioase. A fost nevoie de o experiență de genul ca să o descopăr? Da! Sunt mândră de ea. A ieșit din zona ei de confort, a jucat un rol grozav, a fost implicată și amuzantă! Și cel mai important, a fost alături de mine. Fără "milităria" ei, nu aș fi făcut față. Aveam emoții! Mă gândeam ce Doamne iartă-mă caut eu acolo? Sigur n-o să mă descurc, dar nu mai pot să dau înapoi. Participam la o emisiune ce urma să fie televizată în condițiile în care, în urmă cu vreo patru ani jumătate, mă întrebam ce-o să fac eu la nuntă când voi fi în centrul atenției? O să mă înroşesc, o să cad, o să uit pașii dansului (asta chiar s-a întâmplat, ha, ha)? Așa eram și la filmări. O să uit de mine, n-o să iasă, o să mă fac de râs. Dar nu a fost așa. Pentru că MAMA a fost acolo și m-a ajutat. N-au existat camere, lavaliere and co., ci doar eu și indicațiile ei.
Așa că, voi spune din nou: MAMA mea, imperfectă cum e, este cea mai tare și oricine are altă părere, să și-o păstreze pentru el. Nu ne-am dus pentru faimă la emisiune, nici măcar pentru bani. Ne-am dus pentru noi, pentru relația noastră. Nu prea facem noi chestii ca fetele, dar și când facem... ies emisiuni la tv. *râd*
Relația noastră e complicată, dar ea e mama și dacă încă aveți o mamă și nu vă înțelegeți prea bine, "cut her some slack" cum zice americanul (mai las-o în pace). Nu se știe cât o mai aveți. Mai dați-vă câte șanse sunt necesare ca să nu vă pară rău mai târziu.
Deci, mamă, sunt mândră de tine și te iubesc!
YOU ROCK (ești cea mai tare)!
miercuri, 14 septembrie 2016
Nu ni se cuvine nimic
Am întârziat mult cu postarea asta pentru că nu știam ce titlu să îi pun. Orice titlu îmi venea în minte era... nepotrivit. Acum că l-am găsit, să spun și despre ce e vorba.
Oamenii, în general, au o părere bună despre ei și nici nu ar trebui să fie altfel. Dacă tu nu te placi, nu te iubești, nu-ți dorești lucruri bune pentru tine, cine altcineva să o facă? E perfect normal să îți dorești tot ce e mai bun pentru propria persoană, însă toți facem o greșeală (este doar părerea mea, simțiți-vă liberi să mă contraziceți): credem că ni se cuvine tot ce ne este oferit. Și aici nu mă refer la ce ne dă Dumnezeu, Universul sau orice altă "autoritate" pe care ne bazăm noi. Mă refer la familia noastră, la prieteni, colegi, etc. E minunat să ai o părere bună despre tine însuți. E chiar grozav să fii susținătorul tău numărul unu, dar nimeni altcineva nu e obligat să o facă. Iar dacă o face, nu te mai comporta ca și când ți se cuvine. Atenția pe care o primești este pura voință a celuilalt de a ți-o oferi. Dacă nu-ți mai dă atenție, nu te mai comporta ca și când greșește cu ceva. Poate nu mai are resurse sau chef de tine. Atât de simplu.
Trebuie să înțelegem că fiecare e special și merită tot ce e mai bun, dar fiecare în pătrățica lui. Nu văd de ce dacă la un moment dat ți-am oferit (și aici mă repet) din pură voință cadouri, atenție, orice, dacă nu mai vreau/pot, vii să mă apostrofezi mai mult sau mai puțin subtil (unii dintre voi poate aveți impresia că nu mă prind. News flash: mă prind de FIECARE dată. Nu cred că s-au inventat aşa subtilități care să-mi fie băgate sub nas și să nu mă prind, dar... mă rog) că nu mai sunt cum eram, nu te mai bag în seamă, nu mai fac, dreg. De ce să facem asta?
Poate viața acelei persoane s-a schimbat în aşa măsură încât nu mai are timp de nimic, nici măcar să-ți gâdile ție orgoliul. M-am săturat de toate pozele alea cu mesajul "dacă cineva vrea să îți acorde atenție/timp/bla bla, o va face oricum. Ba nu! Nu mi le mai trimiteți, nu mai dați share! Toți avem o viață care se schimbă în continuu. Unii lucrează de dimineața până seara, unii au copii, unii sunt în depresie, unii sunt îndrăgostiți, alții sunt bolnavi. Atâta timp cât nu știi exact cam care mai e viața lor, lasă-i în pace. Nu mai fă presupuneri, nu mai trimite mesaje subliminale. Mai bine ia-ți inima în dinți și întreabă direct dacă este vreo problemă și dacă poți să ajuți.
Eu îmi doresc foarte mult să am timp să mai comunic măcar cu anumite persoane, dar pur și simplu sunt prea obosită. Viața cu doi kinderi este pe cât de frumoasă și presărată cu împliniri, pe atât de epuizantă. Da, nu mai am energie să mă preocup și de alte persoane și fac și eu ce pot, când pot. E greu de înțeles asta? De abia am timp de mine și de soț. Când să am timp și de altcineva? Decât să te superi ca măgarul pe sat și să mă necăjeşti cu citate, mai bine zi tu ceva frumos dacă ai timp și fii sigur că atunci când voi avea timp, te sun, îți scriu, vin la tine. Nu ești victima nepăsării mele. De fapt, nu ești o victimă și punct.
Am atâtea persoane dragi cu care aș vrea să vorbesc des, să le văd, să le scriu un bună măcar în fiecare zi și efectiv nu reușesc. Și crede-mă pe cuvânt că mă străduiesc.
Aşa că nu, nu ni se cuvine nimic din ce e al altcuiva. Nici material, nici spiritual. Descurcă-te cu ce ți se oferă și fii bucuros de fiecare lucru mărunt. Mâine mori și mori frustrat de niște tâmpenii și supărat pe oameni pe care nu ar trebui să fii. Fii bun indiferent ce ți se oferă pentru că nici citatul ăla cu "bine faci, bine găsești" nu se aplică în viața reală (poate doar în Utopia), nici ăla cu "tratează oamenii cum vrei tu să fii tratat" (verificat pe propria persoană -poți să le dai și sufletul și tot nu e de ajuns-), nici ăla cu "ce propagi în Univers se întoarce la tine" (cel mai mare neadevăr. Vine la tine ce trebuie să vină. Altfel, Iisus nu mai ajungea pe cruce, nu?).
Cam atât despre ce ni se cuvine sau nu. Fiți voi schimbarea pe care o vreți de la ceilalți și sigur nu veți mai suferi de "misecuviincită" (inspirație Doctorița Pluşica) vreodată în viața voastră.
Oamenii, în general, au o părere bună despre ei și nici nu ar trebui să fie altfel. Dacă tu nu te placi, nu te iubești, nu-ți dorești lucruri bune pentru tine, cine altcineva să o facă? E perfect normal să îți dorești tot ce e mai bun pentru propria persoană, însă toți facem o greșeală (este doar părerea mea, simțiți-vă liberi să mă contraziceți): credem că ni se cuvine tot ce ne este oferit. Și aici nu mă refer la ce ne dă Dumnezeu, Universul sau orice altă "autoritate" pe care ne bazăm noi. Mă refer la familia noastră, la prieteni, colegi, etc. E minunat să ai o părere bună despre tine însuți. E chiar grozav să fii susținătorul tău numărul unu, dar nimeni altcineva nu e obligat să o facă. Iar dacă o face, nu te mai comporta ca și când ți se cuvine. Atenția pe care o primești este pura voință a celuilalt de a ți-o oferi. Dacă nu-ți mai dă atenție, nu te mai comporta ca și când greșește cu ceva. Poate nu mai are resurse sau chef de tine. Atât de simplu.
Trebuie să înțelegem că fiecare e special și merită tot ce e mai bun, dar fiecare în pătrățica lui. Nu văd de ce dacă la un moment dat ți-am oferit (și aici mă repet) din pură voință cadouri, atenție, orice, dacă nu mai vreau/pot, vii să mă apostrofezi mai mult sau mai puțin subtil (unii dintre voi poate aveți impresia că nu mă prind. News flash: mă prind de FIECARE dată. Nu cred că s-au inventat aşa subtilități care să-mi fie băgate sub nas și să nu mă prind, dar... mă rog) că nu mai sunt cum eram, nu te mai bag în seamă, nu mai fac, dreg. De ce să facem asta?
Poate viața acelei persoane s-a schimbat în aşa măsură încât nu mai are timp de nimic, nici măcar să-ți gâdile ție orgoliul. M-am săturat de toate pozele alea cu mesajul "dacă cineva vrea să îți acorde atenție/timp/bla bla, o va face oricum. Ba nu! Nu mi le mai trimiteți, nu mai dați share! Toți avem o viață care se schimbă în continuu. Unii lucrează de dimineața până seara, unii au copii, unii sunt în depresie, unii sunt îndrăgostiți, alții sunt bolnavi. Atâta timp cât nu știi exact cam care mai e viața lor, lasă-i în pace. Nu mai fă presupuneri, nu mai trimite mesaje subliminale. Mai bine ia-ți inima în dinți și întreabă direct dacă este vreo problemă și dacă poți să ajuți.
Eu îmi doresc foarte mult să am timp să mai comunic măcar cu anumite persoane, dar pur și simplu sunt prea obosită. Viața cu doi kinderi este pe cât de frumoasă și presărată cu împliniri, pe atât de epuizantă. Da, nu mai am energie să mă preocup și de alte persoane și fac și eu ce pot, când pot. E greu de înțeles asta? De abia am timp de mine și de soț. Când să am timp și de altcineva? Decât să te superi ca măgarul pe sat și să mă necăjeşti cu citate, mai bine zi tu ceva frumos dacă ai timp și fii sigur că atunci când voi avea timp, te sun, îți scriu, vin la tine. Nu ești victima nepăsării mele. De fapt, nu ești o victimă și punct.
Am atâtea persoane dragi cu care aș vrea să vorbesc des, să le văd, să le scriu un bună măcar în fiecare zi și efectiv nu reușesc. Și crede-mă pe cuvânt că mă străduiesc.
Aşa că nu, nu ni se cuvine nimic din ce e al altcuiva. Nici material, nici spiritual. Descurcă-te cu ce ți se oferă și fii bucuros de fiecare lucru mărunt. Mâine mori și mori frustrat de niște tâmpenii și supărat pe oameni pe care nu ar trebui să fii. Fii bun indiferent ce ți se oferă pentru că nici citatul ăla cu "bine faci, bine găsești" nu se aplică în viața reală (poate doar în Utopia), nici ăla cu "tratează oamenii cum vrei tu să fii tratat" (verificat pe propria persoană -poți să le dai și sufletul și tot nu e de ajuns-), nici ăla cu "ce propagi în Univers se întoarce la tine" (cel mai mare neadevăr. Vine la tine ce trebuie să vină. Altfel, Iisus nu mai ajungea pe cruce, nu?).
Cam atât despre ce ni se cuvine sau nu. Fiți voi schimbarea pe care o vreți de la ceilalți și sigur nu veți mai suferi de "misecuviincită" (inspirație Doctorița Pluşica) vreodată în viața voastră.
luni, 12 septembrie 2016
Lui Patrick
Patrick, iubirea mea, vei fi mereu primul meu născut, primul meu copil, inițiatorul meu în tainele mămiciei. M-ai învățat să fiu mamă, m-ai transformat în ceea ce sunt azi din clipa în care te-am văzut. M-ai pregătit pentru fratele tău și n-am știut până la el cam cât de mult te pot iubi. M-ai învățat să fiu și mai bună la meseria asta cu fratele tău și îți mulțumesc pentru mama care sunt azi.
Ești provocarea mea din fiecare zi, curiozitatea în cea mai pură formă și dragostea complet necondiționată. Mă iubești când greșesc, mă ierți când îți cer iertare și mă alini când plâng de supărare pentru că iar te-am certat sau am țipat la tine. Ești cel mai bun prim copil pe care mi-l puteam dori, chiar dacă îl chinui uneori pe Dominic și mă scoți din minți cu încăpățânarea specifică tatălui tău.
Îmi cer iertare și aici pentru că mai țip și-mi pierd răbdarea. Însă, îți mulțumesc căci răbdarea (extinsă) ce o am acum ți se datorează tot ție. Mi-ai mutat limitele în afara sistemelor mele de măsurare și mi-ai schimbat reacțiile. Încă mai am de lucru, dar datorită ție, în fiecare zi îmi doresc să fiu mai calmă, mai răbdătoare pentru tine și pentru fratele tău.
Când mă uit în ochii tăi, când mă pupi din senin sau mă strângi în brațe fără vreun motiv, mă îndrăgostesc de tine iar și iar.
Îți mulțumesc, copilul meu scump, pentru că m-ai ales pe mine să-ți fiu mamă, să mă înveți tot ce trebuie să știu ca să fiu cea mai bună mamă pentru voi.
Te iubesc de nu mai pot și aș vrea, într-o zi, să ajung să fiu ACEA mamă la care să te întorci mereu când ți-e greu sau când ți-e bine.
Ești provocarea mea din fiecare zi, curiozitatea în cea mai pură formă și dragostea complet necondiționată. Mă iubești când greșesc, mă ierți când îți cer iertare și mă alini când plâng de supărare pentru că iar te-am certat sau am țipat la tine. Ești cel mai bun prim copil pe care mi-l puteam dori, chiar dacă îl chinui uneori pe Dominic și mă scoți din minți cu încăpățânarea specifică tatălui tău.
Îmi cer iertare și aici pentru că mai țip și-mi pierd răbdarea. Însă, îți mulțumesc căci răbdarea (extinsă) ce o am acum ți se datorează tot ție. Mi-ai mutat limitele în afara sistemelor mele de măsurare și mi-ai schimbat reacțiile. Încă mai am de lucru, dar datorită ție, în fiecare zi îmi doresc să fiu mai calmă, mai răbdătoare pentru tine și pentru fratele tău.
Când mă uit în ochii tăi, când mă pupi din senin sau mă strângi în brațe fără vreun motiv, mă îndrăgostesc de tine iar și iar.
Îți mulțumesc, copilul meu scump, pentru că m-ai ales pe mine să-ți fiu mamă, să mă înveți tot ce trebuie să știu ca să fiu cea mai bună mamă pentru voi.
Te iubesc de nu mai pot și aș vrea, într-o zi, să ajung să fiu ACEA mamă la care să te întorci mereu când ți-e greu sau când ți-e bine.
duminică, 11 septembrie 2016
În vremuri de răceală
Ăsta e articolul meu de două noapteaaaa (e uşor cântată propoziția asta căci îmi fredonează în cap un refren: "mesajul meu de patru dimineațaaaaa") când eu mă sucesc de pe-o parte pe alta deja de vreo trei ceasuri bune.
Se dă următoarea rețetă (pentru insomnie, evident): un bebeluș răcit de patru zile, un toddler răcit de două zile, un tati cu dureri de gât de-o zi, două și o mami cu dureri de gât de-o zi, nas înfundat and co. Cred că sunt pe drumul cel bun spre nebunie temporară.
Cel mai greu lucru din univers (de când am DOI copii) mi se pare să fie amândoi bolnavi, în același timp. În capul meu e tot timpul asta #=/!=/;:)_$#=)=#//! În traducere liberă, băga-mi-aş picioarele, nu mă pot multiplica! Da! Asta e problema! Nu pot să am grijă de ei în egală măsură și stau cu inima cât un purice când sunt cu unul dintre ei și îl aud pe celălalt că plânge și eu nu mă pot duce la el. Numai Dumnezeu știe, cum stau eu în expectativă, dacă să încerc să mă sustrag de lângă cel cu care stau ca să mă duc la celălalt, deși el e cu tati și tati se descurcă și el și știe ce să facă. Totuși, nu sunt eu acolo să triplu verific dacă e totul în regulă. Și asta, prieteni, e tortură! Nu mai contează că și eu sunt lovită de tren și de abia mă târâi, ideal ar fi să am niște clone care să raporteze la creierul central rapoarte detaliate despre cum stă treaba pe dincolo.
Oricum, în vremuri de răceală, creierul meu are doar două "poziții": alert sau hiper alert. Nici nu-s sigură că dorm pe bune când sunt ambii copii bolnavi. Uneori cred că are scurt circuit mintea mea de la zile și nopți de mârâială, plânsete, durere și atât de mulți muci. Imaginați-vă că am nevoie de foaie de tratament cum au asistentele și doctorii la spital, ca să fiu sigură că am tratat pe toată lumea cu toate siropurile și pufurile aferente.
Chiar am început să urmăresc cu frenezie desenele de pe Nick Jr. (pe alea de pe Disney prea le știu pe de rost), sunt fanul numărul doi al lui Blaze, Patrick fiind numărul unu, evident.
Acum, serios vorbind, atât de serios cât poate fi creierul meu zilele astea, e greu să fii mamă de doi în vremuri de răceală.
Sănătate că-i mai bună decât toate!
Se dă următoarea rețetă (pentru insomnie, evident): un bebeluș răcit de patru zile, un toddler răcit de două zile, un tati cu dureri de gât de-o zi, două și o mami cu dureri de gât de-o zi, nas înfundat and co. Cred că sunt pe drumul cel bun spre nebunie temporară.
Cel mai greu lucru din univers (de când am DOI copii) mi se pare să fie amândoi bolnavi, în același timp. În capul meu e tot timpul asta #=/!=/;:)_$#=)=#//! În traducere liberă, băga-mi-aş picioarele, nu mă pot multiplica! Da! Asta e problema! Nu pot să am grijă de ei în egală măsură și stau cu inima cât un purice când sunt cu unul dintre ei și îl aud pe celălalt că plânge și eu nu mă pot duce la el. Numai Dumnezeu știe, cum stau eu în expectativă, dacă să încerc să mă sustrag de lângă cel cu care stau ca să mă duc la celălalt, deși el e cu tati și tati se descurcă și el și știe ce să facă. Totuși, nu sunt eu acolo să triplu verific dacă e totul în regulă. Și asta, prieteni, e tortură! Nu mai contează că și eu sunt lovită de tren și de abia mă târâi, ideal ar fi să am niște clone care să raporteze la creierul central rapoarte detaliate despre cum stă treaba pe dincolo.
Oricum, în vremuri de răceală, creierul meu are doar două "poziții": alert sau hiper alert. Nici nu-s sigură că dorm pe bune când sunt ambii copii bolnavi. Uneori cred că are scurt circuit mintea mea de la zile și nopți de mârâială, plânsete, durere și atât de mulți muci. Imaginați-vă că am nevoie de foaie de tratament cum au asistentele și doctorii la spital, ca să fiu sigură că am tratat pe toată lumea cu toate siropurile și pufurile aferente.
Chiar am început să urmăresc cu frenezie desenele de pe Nick Jr. (pe alea de pe Disney prea le știu pe de rost), sunt fanul numărul doi al lui Blaze, Patrick fiind numărul unu, evident.
Acum, serios vorbind, atât de serios cât poate fi creierul meu zilele astea, e greu să fii mamă de doi în vremuri de răceală.
Sănătate că-i mai bună decât toate!
marți, 6 septembrie 2016
A dormi sau nu cu bebelușul? (Co-sleeping yay or nay)
Pentru cine nu știe, am doi bebei. Unul de 2 ani și 4 luni și unul de 8 luni. Când am venit acasă cu Patrick, pătuțul lui era lipit de al meu cu o laterală scoasă ca să dormim împreună, dar separat în siguranță. Evident că nu a funcționat pentru că se târa după mirosul meu ca o râmă și atârna jumătate în pătuț și jumătate pe pat. Și... l-am luat cu noi în pat. Oricum îl alăptam și mă trezeam de 783 mii 763 ori pe noapte ca să îl pun la sân, deci nu puteam să iau o decizie mai bună (cel puțin pentru noi). Știu că părerile sunt împărțite legat de dormitul cu bebelușul, dar din punctul meu de vedere, după 2 ani și ceva de co-sleeping, pot să spun doar atât: este minunat ca un părinte să poată dormi cu copilul său. Și nu, dormitul cu copilul/copiii nu-ți afectează relația de cuplu decât dacă voi lăsați acest lucru să o afecteze. Și da, deși dorm de atâta timp separată de soțul meu, fac sex. Mult și des.
Revenind la co-sleeping, de ce da și de ce nu, eu zic așa:
- da pentru legătura ce se creează între tine și prunci;
- da pentru gradul redus de oboseală cauzată de trezirea completă atunci când trebuie luat din pătuț pentru alăptat;
- da pentru că îl simți imediat când se foieşte și poți să-l liniștești înainte să se trezească de tot;
- da pentru că tu ești tot ce cunoaște el, mai ales când e nou născut;
- da pentru că e frumos;
- da pentru că așa e natural.
Argumente contra co-sleeping-ului nu am găsit în mintea mea, căci "cercetătorii" au găsit tone, însă... ar fi două trei nuuri:
- nu dacă ți-e teamă că l-ai putea răni în somn (ăsta e un factor de stres și stresul e ultimul lucru de care ai nevoie);
- nu dacă pur și simplu nu-ți dorești.
- nu dacă simți că nu funcționează în cazul tău.
Pentru mine, dormitul cu bebelușii este frumos și mă umple de bucurie. Ador să mă trezesc la fețişoarele lor mici și perfecte. Nu zic că nu mi-aș dori în unele zile să mă trezesc cu zâmbetul lui Andrei în față, dar nu mai e mult și o să facem și asta. Ideea e că dormitul cu copiii poate fi/este obositor și somnul nu mai e acel somn, dar este o alegere personală (sau aşa ar trebui), asumată și conștientă.
Voi cu cine dormiți? :P
Revenind la co-sleeping, de ce da și de ce nu, eu zic așa:
- da pentru legătura ce se creează între tine și prunci;
- da pentru gradul redus de oboseală cauzată de trezirea completă atunci când trebuie luat din pătuț pentru alăptat;
- da pentru că îl simți imediat când se foieşte și poți să-l liniștești înainte să se trezească de tot;
- da pentru că tu ești tot ce cunoaște el, mai ales când e nou născut;
- da pentru că e frumos;
- da pentru că așa e natural.
Argumente contra co-sleeping-ului nu am găsit în mintea mea, căci "cercetătorii" au găsit tone, însă... ar fi două trei nuuri:
- nu dacă ți-e teamă că l-ai putea răni în somn (ăsta e un factor de stres și stresul e ultimul lucru de care ai nevoie);
- nu dacă pur și simplu nu-ți dorești.
- nu dacă simți că nu funcționează în cazul tău.
Pentru mine, dormitul cu bebelușii este frumos și mă umple de bucurie. Ador să mă trezesc la fețişoarele lor mici și perfecte. Nu zic că nu mi-aș dori în unele zile să mă trezesc cu zâmbetul lui Andrei în față, dar nu mai e mult și o să facem și asta. Ideea e că dormitul cu copiii poate fi/este obositor și somnul nu mai e acel somn, dar este o alegere personală (sau aşa ar trebui), asumată și conștientă.
Voi cu cine dormiți? :P
vineri, 2 septembrie 2016
Cu şi despre Varus Equin
E noapte și e timpul să-mi "echipez" copilul cel mic cu bara și ghetele Ponsetti. A adormit înainte să apuc să i le pun, așa că, în semi întuneric, îi trag picioruşele și încep să prind cataramele.
Să ai un copil cu orice fel de afecțiune, fie ea temporară sau permanentă, este foarte greu din punct de vedere emoțional pentru o mamă. Chiar dacă știu că se va vindeca complet, tot procesul acesta, de la naștere și până acum și până în adolescență când vom scăpa și de teama unei recidive, îți ciopleşte sufletul de părinte. Sigur că am o lecție de învățat din treaba asta (când spun lecție nu mă refer la o pedeapsă, ci la o lecție care mă va ajuta să "cresc", să dobândesc ceva bun), dar chiar și-așa, trec prin multe stări care lasă urme acolo în memoria mea afectivă.
Nu pot să uit primul ghips, fiecare zi de luni când am mers la spital să-l schimbăm, operația de eliberare a tendonului (despre varus equin și tratament aici: https://www.spitalulmonza.ro/afectiune/piciorul-stramb-varus-equin/), ghetele şi bara, planul de tratament până la patru ani și vegherea până la încheierea creșterii (sfârșitul adolescenței) ca nu cumva să ne trezim cu o recidivă și să o luăm de la capăt.
Totodată, îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dat doar atât, însă și atât e mult și te consumă emoțional.
Și e în regulă să plâng uneori când n-aș vrea să-i pun bara, când aș prefera să-l las să meargă toată ziua de-a buşilea sau pur și simplu să-i las libertate noaptea, să nu se mai întoarcă cu totul de pe o parte pe alta.
E mic acum și sunt absolut conștientă că acum e mai uşor pentru că nu poate respinge imobilizarea picioarelor. Nici nu vreau să-mi imaginez cam în câte bucăți mă voi sparge când îmi va putea spune că nu o vrea, că poate îl deranjează sau e incomodă bara și eu va trebui să i-o pun oricum.
Aşa că, părinți de copii fără dizabilități, bucurați-vă de integritatea corporală a copiilor voștri, iar pentru cei ca mine: rezistați! Va trece sau va deveni mai uşor! Iar dacă nu mai rezistați, scrieți-mi ca să rezistăm împreună!
Keep calm and wear boots & bar!
Să ai un copil cu orice fel de afecțiune, fie ea temporară sau permanentă, este foarte greu din punct de vedere emoțional pentru o mamă. Chiar dacă știu că se va vindeca complet, tot procesul acesta, de la naștere și până acum și până în adolescență când vom scăpa și de teama unei recidive, îți ciopleşte sufletul de părinte. Sigur că am o lecție de învățat din treaba asta (când spun lecție nu mă refer la o pedeapsă, ci la o lecție care mă va ajuta să "cresc", să dobândesc ceva bun), dar chiar și-așa, trec prin multe stări care lasă urme acolo în memoria mea afectivă.
Nu pot să uit primul ghips, fiecare zi de luni când am mers la spital să-l schimbăm, operația de eliberare a tendonului (despre varus equin și tratament aici: https://www.spitalulmonza.ro/afectiune/piciorul-stramb-varus-equin/), ghetele şi bara, planul de tratament până la patru ani și vegherea până la încheierea creșterii (sfârșitul adolescenței) ca nu cumva să ne trezim cu o recidivă și să o luăm de la capăt.
Totodată, îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dat doar atât, însă și atât e mult și te consumă emoțional.
Și e în regulă să plâng uneori când n-aș vrea să-i pun bara, când aș prefera să-l las să meargă toată ziua de-a buşilea sau pur și simplu să-i las libertate noaptea, să nu se mai întoarcă cu totul de pe o parte pe alta.
E mic acum și sunt absolut conștientă că acum e mai uşor pentru că nu poate respinge imobilizarea picioarelor. Nici nu vreau să-mi imaginez cam în câte bucăți mă voi sparge când îmi va putea spune că nu o vrea, că poate îl deranjează sau e incomodă bara și eu va trebui să i-o pun oricum.
Aşa că, părinți de copii fără dizabilități, bucurați-vă de integritatea corporală a copiilor voștri, iar pentru cei ca mine: rezistați! Va trece sau va deveni mai uşor! Iar dacă nu mai rezistați, scrieți-mi ca să rezistăm împreună!
Keep calm and wear boots & bar!
joi, 1 septembrie 2016
Treizeci plus
E prima zi de toamnă și zâmbesc larg și din suflet. Am o stare extraordinară de mulțumire care vine din interior.
Pe 25 august am împlinit 30 ani. Oficial, am intrat la categoria 30+ și știți ce? Niciodată nu m-am simțit mai împlinită, mai fericită și mai frumoasă ca acum.
Mă aflam în fața unei prăjituri cu o lumânare aprinsă în care trebuia să suflu și să-mi pun o dorință și mi-am dat seama că nu mai am ce să-mi doresc. Atunci am realizat că e totul exact așa cum am nevoie ca să fiu fericită, inclusiv kilogramele în plus. :P
Am doi băieți frumoși, un soț care mă iubește așa cum am nevoie, casă, masă și sănătate. N-am nevoie de mai mult. Îi am pe ei și asta este tot ce contează.
Simt că nu-mi lipsește nimic din suflet, ba mai mult e ca un izvor din care se revarsă bucurie. Un prieten drag mi-a făcut o surpriză lacrimogenă de ziua mea și mi-a umplut sufletul cu mulțumire și recunoștință pentru bogăția ce mi-a fost dată. https://vimeo.com/180162009
Mă simt bine, fac bine și primesc bine și sincer vă spun că asta e tot ce-mi doresc. Suntem sănătoși toți și avem o viață plină și împlinită. Greutăți și griji avem ca toată lumea, dar nu ele îmi definesc zilele. Nici oboseala, nici nervii întinși la maxim. Iubirea și bucuria sunt cele care contează și care îmi fac zilele senine. În fiecare zi îmi doresc și îmi propun să zic de bine, să fac bine și să fiu bine și cu cât reușesc mai des, cu atât viața este mai simplă și mai blândă cu noi.
Vă doresc o toamnă plină de bucurie și culoare, fericire și împlinire deplină.
Pe 25 august am împlinit 30 ani. Oficial, am intrat la categoria 30+ și știți ce? Niciodată nu m-am simțit mai împlinită, mai fericită și mai frumoasă ca acum.
Mă aflam în fața unei prăjituri cu o lumânare aprinsă în care trebuia să suflu și să-mi pun o dorință și mi-am dat seama că nu mai am ce să-mi doresc. Atunci am realizat că e totul exact așa cum am nevoie ca să fiu fericită, inclusiv kilogramele în plus. :P
Am doi băieți frumoși, un soț care mă iubește așa cum am nevoie, casă, masă și sănătate. N-am nevoie de mai mult. Îi am pe ei și asta este tot ce contează.
Simt că nu-mi lipsește nimic din suflet, ba mai mult e ca un izvor din care se revarsă bucurie. Un prieten drag mi-a făcut o surpriză lacrimogenă de ziua mea și mi-a umplut sufletul cu mulțumire și recunoștință pentru bogăția ce mi-a fost dată. https://vimeo.com/180162009
Mă simt bine, fac bine și primesc bine și sincer vă spun că asta e tot ce-mi doresc. Suntem sănătoși toți și avem o viață plină și împlinită. Greutăți și griji avem ca toată lumea, dar nu ele îmi definesc zilele. Nici oboseala, nici nervii întinși la maxim. Iubirea și bucuria sunt cele care contează și care îmi fac zilele senine. În fiecare zi îmi doresc și îmi propun să zic de bine, să fac bine și să fiu bine și cu cât reușesc mai des, cu atât viața este mai simplă și mai blândă cu noi.
Vă doresc o toamnă plină de bucurie și culoare, fericire și împlinire deplină.
duminică, 21 august 2016
Sunt mamă şi sunt obosită
Cum ar spune Dexter din desenele animate Laboratorul lui Dexter: "Today is not a good day for science." (Azi nu e o zi bună pentru ştiință.), aşa zic şi eu: azi, de fapt zilele astea, nu-s bune pentru a fi mama lui Patrick şi a lui Dominic.
Sunt mama lor şi-s tare obosită zilele astea. Cică am fost în concediu. A fost frumos, nu zic nu. Ne-a plăcut la mare, ne-am şi distrat, am şi vizitat. Dar concediul cu copii nu mai este ACEL concediu din care te întorci plin de energie pentru ce va urma. Cel puțin în cazul nostru cu doi copii mici, mici.
Oricum, nu concediul e vinovat de oboseala mea, frustrările mele legate de copii sau de faptul că-mi vine să fug în lume. E greu să fii mamă. E greu de dus dependența unor ființe mici, mici care te au doar pe tine şi pe tati, iar dacă sunt alăptate, te au doar pe tine.
Cu Dominic sunt la etapa "ne ies dinți nonstop" şi, credeți-mă, pentru mine, e cea mai frustrantă perioadă. Plânge, îl doare, face febră şi are nevoie în permanență de mine (de sân mai exact, căci nu prea îl interesează ce îi spun sau ce medicamente îi dau). Şi eu... eu sunt obosită, aş vrea să dorm, să fiu ținută în brațe, să fie linişte şi să nu mai doară nimic pe nimeni. Dar nu prea am de ales, nu? Are nevoie de mine şi eu trebuie să fiu acolo pentru el.
Îmi iubesc copiii, îi ador, dar câteodată am nevoie de o pauză. Am nevoie să nu chițăie nimeni, să nu am nevoie de zeci de minute să pot gândi ceva, să nu aud "mami" de 783.467 ori pe minut şi să dorm. Lipsa somnului în primii ani de viață ai copilului este, cred, cel mai greu de gestionat. Oboseala cronică mă transformă într-un monstruleț cu răbdare extrem de limitată, țipăcios şi irascibil (fix cum detest să fiu). Iar în interiorul Urlățicii sunt eu, captivă, acumulând vina lui "nu sunt o mamă bună pentru copiii mei".
E nevoie de multă forță, determinare şi răbdare ca să supraviețuim acestor perioade. Am descoperit rezerve infinite de rezistență la stres, absența somnului sau a liniștii. Nu credeam să pot vreodată să fac ce fac acum, deşi meseria de mamă e cea mai veche şi mai solicitantă din câte există. Dar o fac şi pare că o fac bine (nu zic eu asta, ci cei din jur), deşi eu am impresia că dau rateu după rateu.
Sunt mamă şi în seara asta sunt obosită rău, frustrată, flămândă şi imobilizată în pat.
Vă salută Urlățica. Somn bun!
Sunt mama lor şi-s tare obosită zilele astea. Cică am fost în concediu. A fost frumos, nu zic nu. Ne-a plăcut la mare, ne-am şi distrat, am şi vizitat. Dar concediul cu copii nu mai este ACEL concediu din care te întorci plin de energie pentru ce va urma. Cel puțin în cazul nostru cu doi copii mici, mici.
Oricum, nu concediul e vinovat de oboseala mea, frustrările mele legate de copii sau de faptul că-mi vine să fug în lume. E greu să fii mamă. E greu de dus dependența unor ființe mici, mici care te au doar pe tine şi pe tati, iar dacă sunt alăptate, te au doar pe tine.
Cu Dominic sunt la etapa "ne ies dinți nonstop" şi, credeți-mă, pentru mine, e cea mai frustrantă perioadă. Plânge, îl doare, face febră şi are nevoie în permanență de mine (de sân mai exact, căci nu prea îl interesează ce îi spun sau ce medicamente îi dau). Şi eu... eu sunt obosită, aş vrea să dorm, să fiu ținută în brațe, să fie linişte şi să nu mai doară nimic pe nimeni. Dar nu prea am de ales, nu? Are nevoie de mine şi eu trebuie să fiu acolo pentru el.
Îmi iubesc copiii, îi ador, dar câteodată am nevoie de o pauză. Am nevoie să nu chițăie nimeni, să nu am nevoie de zeci de minute să pot gândi ceva, să nu aud "mami" de 783.467 ori pe minut şi să dorm. Lipsa somnului în primii ani de viață ai copilului este, cred, cel mai greu de gestionat. Oboseala cronică mă transformă într-un monstruleț cu răbdare extrem de limitată, țipăcios şi irascibil (fix cum detest să fiu). Iar în interiorul Urlățicii sunt eu, captivă, acumulând vina lui "nu sunt o mamă bună pentru copiii mei".
E nevoie de multă forță, determinare şi răbdare ca să supraviețuim acestor perioade. Am descoperit rezerve infinite de rezistență la stres, absența somnului sau a liniștii. Nu credeam să pot vreodată să fac ce fac acum, deşi meseria de mamă e cea mai veche şi mai solicitantă din câte există. Dar o fac şi pare că o fac bine (nu zic eu asta, ci cei din jur), deşi eu am impresia că dau rateu după rateu.
Sunt mamă şi în seara asta sunt obosită rău, frustrată, flămândă şi imobilizată în pat.
Vă salută Urlățica. Somn bun!
vineri, 24 iunie 2016
Doisprezece
Doisprezece ani și mama ta încă plânge zi de zi. Doisprezece ani și încă am în minte zâmbetul tău perfect de alb și ştrengar. Doisprezece ani și nu am avut forța necesară ca să merg la tine acasă să văd durerea părinților tăi. Am fugit pentru că simțeam că e nedrept ca tu să nu mai fii, dar noi, da. Azi am avut emoții de parcă urma să fii acolo. Nu am putut să îi spun mamei tale tot ce aș fi vrut să știe, aşa că i-am scris un bilețel în mașină.
Doisprezece ani și doar o colegă a avut tăria să meargă des la părinții tăi. Doisprezece ani și mama ta are nevoie să-i povestim despre tine pentru că ai stat prea puțin cu ea, cu noi.
Doisprezece ani și undeva pe parcurs o fetiță a primit numele tău frumos și sunt sigură că din acea zi ai devenit îngerul ei păzitor.
Doisprezece ani și nu te-am uitat nici o secundă. Doisprezece ani în care m-am întrebat cum ai fi fost acum. Doisprezece zile de naștere cu o singură lumânare aprinsă în fața unui tablou mut.
Doisprezece ani și ai rămas imortalizată la doar șaptesprezece ani, frumoasă și fericită aşa cum stau mărturie pozele de pe pereți.
Doisprezece ani și ești vie în gând și amintire și vei trăi atâta timp cât vom trăi noi, cei care te-am avut un timp atât de scurt.
Doisprezece ani și doar o colegă a avut tăria să meargă des la părinții tăi. Doisprezece ani și mama ta are nevoie să-i povestim despre tine pentru că ai stat prea puțin cu ea, cu noi.
Doisprezece ani și undeva pe parcurs o fetiță a primit numele tău frumos și sunt sigură că din acea zi ai devenit îngerul ei păzitor.
Doisprezece ani și nu te-am uitat nici o secundă. Doisprezece ani în care m-am întrebat cum ai fi fost acum. Doisprezece zile de naștere cu o singură lumânare aprinsă în fața unui tablou mut.
Doisprezece ani și ai rămas imortalizată la doar șaptesprezece ani, frumoasă și fericită aşa cum stau mărturie pozele de pe pereți.
Doisprezece ani și ești vie în gând și amintire și vei trăi atâta timp cât vom trăi noi, cei care te-am avut un timp atât de scurt.
miercuri, 6 aprilie 2016
Creşte-ți, mama, copilul cu blândețe...
... ca să ți-l bată o "doamnă directoare" pentru că "a avut o zi proastă".
Crește-ți, mamă, copilul cu "gura mare" ca să spună ce nu-i face bine ca să ți-l pună la punct un "cadru didactic" care s-a plictisit de meserie.
Crește-ți, mamă, copilul cu respect și ca să fie unic ca să ți-l "disciplineze" școala ca să fie încă unul din "soldăței.
Crește-ți, mamă, copilul fără să-l jigneşti măcar o dată ca să îl jignească cei ce ar trebui să le fie dascăli.
Crește-ți, mamă, copilul cum știi tu mai bine ca să vină un judecător să spună că ești responsabilă oricum de el chiar și atunci când îl încredințezi cuiva care ar trebui să preia din responsabilitatea ta pentru câteva ore pe zi.
Crește-ți, mamă, copilul să știe că vor încerca să-i fure din strălucire, că vor încerca să îi distrugă unicitatea.
Crește-l, mamă, să fie puternic și să se-ncreadă în tine atunci când cineva îi face rău.
Nu închide ochii, mamă, la ce păţesc alți copii. Mâine o poate păți al tău.
Nu mai spune, mamă, că e în regulă să mai ia câte o palmă pentru indisciplină sau pentru că e năzdrăvan. E copilul tău și nimeni nu are dreptul să îl bată, nici măcar tu.
Crește-ți, mamă, copilul să nu ajungă abuzatorul de mâine ca să nu mai fie suferință și durere pentru nici un copil.
Fii, mamă, curajoasă și apără-ți copilul căci el pe tine se bazează.
Fii mamă!
Crește-ți, mamă, copilul cu "gura mare" ca să spună ce nu-i face bine ca să ți-l pună la punct un "cadru didactic" care s-a plictisit de meserie.
Crește-ți, mamă, copilul cu respect și ca să fie unic ca să ți-l "disciplineze" școala ca să fie încă unul din "soldăței.
Crește-ți, mamă, copilul fără să-l jigneşti măcar o dată ca să îl jignească cei ce ar trebui să le fie dascăli.
Crește-ți, mamă, copilul cum știi tu mai bine ca să vină un judecător să spună că ești responsabilă oricum de el chiar și atunci când îl încredințezi cuiva care ar trebui să preia din responsabilitatea ta pentru câteva ore pe zi.
Crește-ți, mamă, copilul să știe că vor încerca să-i fure din strălucire, că vor încerca să îi distrugă unicitatea.
Crește-l, mamă, să fie puternic și să se-ncreadă în tine atunci când cineva îi face rău.
Nu închide ochii, mamă, la ce păţesc alți copii. Mâine o poate păți al tău.
Nu mai spune, mamă, că e în regulă să mai ia câte o palmă pentru indisciplină sau pentru că e năzdrăvan. E copilul tău și nimeni nu are dreptul să îl bată, nici măcar tu.
Crește-ți, mamă, copilul să nu ajungă abuzatorul de mâine ca să nu mai fie suferință și durere pentru nici un copil.
Fii, mamă, curajoasă și apără-ți copilul căci el pe tine se bazează.
Fii mamă!
vineri, 18 martie 2016
Mame perfecte
Mă "plimbam" azi prin newsfeed-ul Facebook-ului și am dat peste un clip cu o mămică cu patru copii care este fitness guru, arată de-ți vine să plângi când te întâlnești cu oglinda (și tu ai doar unul sau doi copii) și care face zilnic exerciții implicând și copiii. Just great! Mai dau play o dată la clip și mă întreb: ce e în neregulă cu mine? De ce nu sunt și eu mama perfectă? De ce nu simt că am și eu timp și tonus să țopăi toată ziua cu cei doi copii ai mei, să arăt ca Pamela Anderson în Baywatch? Întrebări retorice, deocamdată. Când aflu răspunsul, vă spun și vouă.
Mai scroll-uiesc de două ori și dau peste un articol al Prințesei urbane care gătește cinci (!!!!!!!) feluri de mâncare zilnic pentru cei doi copiii ai ei (mulțumesc lui Dumnezeu că unul e alăptat exclusiv, altfel... am mânca Hip la borcan toți patru)! What? Eu de-abia gătesc la două zile și de cele mai multe ori îmi ia toată ziua! Și iar mă întreb: cum pot altele şi eu nu? Vrăjitorie, nu glumă!
Și așa, în fiecare zi, mă pun la îndoială ca mamă. Și dacă mai am și o zi dificilă cu tantrumuri și colici, la sfârșitul zilei simt că am dat greș pentru că am țipat la cel "mare", pentru că la al doilea copil alăptatul mi se pare frumos, dar chinuitor, pentru că... pentru că...
Dar articolul ăsta nu este despre cum nu sunt eu o mamă bună (pentru că atunci când îmi trec frustrările zilelor proaste, îmi dau seama că nu-s o mamă aşa naşpa), ci despre standardele false pe care ni le impunem singure după modelul mamelor perfecte din online și presiunea pe care ne-o aplicăm singure.
Ce citim în cărți de parenting, pe net și ce auzim de la alte mame, este teorie aplicată individual care poate sau nu poate să dea roade. În ziua de azi, toate ne dorim să ne creștem copiii în stilul attachement parenting, să-i purtăm, să le gătim zilnic cinci feluri de mâncare bio, să... să... să... Si când nu reușim să ne încadrăm în standarde ne supărăm pe noi și ne declarăm mame jalnice sau incapabile de a face ce e mai bine pentru copiii noștri. Ne simțim vinovate dacă avem nevoie de o pauză sau de ajutor.
Iar realitatea este alta! Fiecare mamă este perfectă pentru copilul ei și face ce știe și poate ea mai bine pentru copilul ei. Da, da, știu! Teoria asta e și realitatea la fel! Dar e greu să fim indulgente cu noi înșine în nebunia asta a parenting-ului ideal, a mamei perfecte care e 100 într-una! Dar serios că ziua are 24 h pentru toată lumea și ce citim în online este doar partea frumoasă a unei zile!
De ce ar posta cineva ce rău i-a mers azi? Cum s-a închis 5 minute în baie ca să nu strângă de gât copilul care urlă (aparent) degeaba, dar din cauza strigătelor lui nu mai auzi vocea parenting-ului care îți zice să-l iei în brațe și să îi spui că îl înțelegi? Cum nu a reuşit să facă felul nşpe și i-a dat copilului biscuiți din comerț în loc de biscuiți proaspăt scoși din cuptor și câte și mai câte.
Știți cum scrie la carte să nu ne comparăm copiii cu alți copii pentru că le facem rău? Oare de ce ne comparăm noi cu alte mame și nici măcar cu mame "normale"? Nuuuu! Ne alegem vârfurile! Ca să fie treaba, treabă. Să fim sigure că intrăm în depresie când casa arată ca după război, când le dăm copiilor mâncare de la borcănel sau când urlăm la ei pentru că bagă degetele în priză.
Aș vrea să nu mai fac asta! Aș vrea să nu mai am pornirea de a fi o altfel de mamă decât cea care sunt și mai ales aș vrea să nu mai încerc să fiu ca mama altor copii pentru că fiecare copil este unic și așa sunt și mamele. Numai că noi nu înțelegem că fiecare mamă-i cu copilul ei.
Mai scroll-uiesc de două ori și dau peste un articol al Prințesei urbane care gătește cinci (!!!!!!!) feluri de mâncare zilnic pentru cei doi copiii ai ei (mulțumesc lui Dumnezeu că unul e alăptat exclusiv, altfel... am mânca Hip la borcan toți patru)! What? Eu de-abia gătesc la două zile și de cele mai multe ori îmi ia toată ziua! Și iar mă întreb: cum pot altele şi eu nu? Vrăjitorie, nu glumă!
Și așa, în fiecare zi, mă pun la îndoială ca mamă. Și dacă mai am și o zi dificilă cu tantrumuri și colici, la sfârșitul zilei simt că am dat greș pentru că am țipat la cel "mare", pentru că la al doilea copil alăptatul mi se pare frumos, dar chinuitor, pentru că... pentru că...
Dar articolul ăsta nu este despre cum nu sunt eu o mamă bună (pentru că atunci când îmi trec frustrările zilelor proaste, îmi dau seama că nu-s o mamă aşa naşpa), ci despre standardele false pe care ni le impunem singure după modelul mamelor perfecte din online și presiunea pe care ne-o aplicăm singure.
Ce citim în cărți de parenting, pe net și ce auzim de la alte mame, este teorie aplicată individual care poate sau nu poate să dea roade. În ziua de azi, toate ne dorim să ne creștem copiii în stilul attachement parenting, să-i purtăm, să le gătim zilnic cinci feluri de mâncare bio, să... să... să... Si când nu reușim să ne încadrăm în standarde ne supărăm pe noi și ne declarăm mame jalnice sau incapabile de a face ce e mai bine pentru copiii noștri. Ne simțim vinovate dacă avem nevoie de o pauză sau de ajutor.
Iar realitatea este alta! Fiecare mamă este perfectă pentru copilul ei și face ce știe și poate ea mai bine pentru copilul ei. Da, da, știu! Teoria asta e și realitatea la fel! Dar e greu să fim indulgente cu noi înșine în nebunia asta a parenting-ului ideal, a mamei perfecte care e 100 într-una! Dar serios că ziua are 24 h pentru toată lumea și ce citim în online este doar partea frumoasă a unei zile!
De ce ar posta cineva ce rău i-a mers azi? Cum s-a închis 5 minute în baie ca să nu strângă de gât copilul care urlă (aparent) degeaba, dar din cauza strigătelor lui nu mai auzi vocea parenting-ului care îți zice să-l iei în brațe și să îi spui că îl înțelegi? Cum nu a reuşit să facă felul nşpe și i-a dat copilului biscuiți din comerț în loc de biscuiți proaspăt scoși din cuptor și câte și mai câte.
Știți cum scrie la carte să nu ne comparăm copiii cu alți copii pentru că le facem rău? Oare de ce ne comparăm noi cu alte mame și nici măcar cu mame "normale"? Nuuuu! Ne alegem vârfurile! Ca să fie treaba, treabă. Să fim sigure că intrăm în depresie când casa arată ca după război, când le dăm copiilor mâncare de la borcănel sau când urlăm la ei pentru că bagă degetele în priză.
Aș vrea să nu mai fac asta! Aș vrea să nu mai am pornirea de a fi o altfel de mamă decât cea care sunt și mai ales aș vrea să nu mai încerc să fiu ca mama altor copii pentru că fiecare copil este unic și așa sunt și mamele. Numai că noi nu înțelegem că fiecare mamă-i cu copilul ei.
vineri, 22 ianuarie 2016
Anonimă
Ştii? Mi-e ciudă pe mine pentru că nu pot să renunț la tine și mereu sper că vom avea o relație adevărată, să pot să vorbesc fără rețineri cu tine, să nu mă tem că o să mă judeci sau că o să te superi, să îmi accepți părerile fără să încerci să mi le impui pe ale tale și să fim prietene pur și simplu. Să ieșim la cafea, să bârfim, să stăm cu orele la telefon, să fim nerăbdătoare să ne vedem.
Şi tot ciudă îmi e pentru că mă simt neacceptată, criticată tacit și asta mă face nefericită, deși mi-am promis că nu o să te mai las să-mi furi vreo lacrimă sau să-mi mai dai vreun junghi în inimă și vreo durere în suflet. Într-un fel sau altul "you break me" (în traducere liberă "mă rupi") și revin la suprafață vechile frustrări, suferințe, dureri.
Știi? De fiecare dată când avem o "cădere" mereu îmi impun să te iert, să trec peste, să îți acord acel "fiecare face ce știe și ce poate el mai bine în fiecare moment", dar parcă te încăpățânezi să fim străine, să mă ții pe dinafară departe de viața/fața ta reală.
Mai știi ceva? Nu-mi place să fiu mințită când știi bine că sunt deșteaptă și în realitate știu tot și degeaba te ascunzi de mine. Îți pot confirma și alții că știu tot ce încearcă să-mi ascundă, deși speră că nu știu nimic.
Și mai știi ceva? De când mă știu îmi frângi inima constant și eu tot te caut, tot te vreau, tot mă frământ cum să fac TOT EU să fim cumva ca să nu am vreun regret la sfârșitul vieții că nu am făcut tot ce se putea.
Adesea mă întreb ce lecție trebuie să te învăț eu pe tine de am apărut în viața ta sau ce trebuie să învăț eu din interacțiunea noastră efemeră pe acest pământ.
Dar știi? Sunt și eu om și am suflet și sufăr ca o soție părăsită de jumătatea ei. Căci da, suflete pereche nu sunt doar soțul și soția, ci și două prietene pot fi suflete pereche.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)