Pe sticlă

        Mulți dintre voi știți, alții nu. Eu am fost crescută, până pe la şapte ani, de părinții mamei (Dumnezeu să-i ierte!) ca mulți dintre cei născuți în anii '80 care am crescut cu bunicii până când am mers la școală. A fost un lucru minunat pentru mine, am crescut la țară, cu principii bune, într-un mediu academic (bunicii fiind amândoi profesori), un mediu diferit. Însă, faptul că am fost crescută de ei, a venit cu un mare minus: legătura dintre mine și mama era slabă. Pentru mine, persoana de care aveam nevoie când îmi era greu, era mamaia. Aș fi vrut să fie mama, dar nu aveam încredere căci nu prea stăteam cu ea. Mamaia a știut când m-am îndrăgostit, când m-am apucat de fumat, când s-au întâmplat toate chestiile majore din viața unei fete, adolescente, femei. Și până târziu, nu pot spune că am avut o relație cu mama. Suntem amândouă firi puternice, orgolioase, ne cam băteam cap în cap. Totuși, eu mereu am vrut să fim un întreg, compact și de neclintit. Îmi doream o mamă-prietenă fără prea multe limite de netrecut (da, cred că nu e ok prietenia absolută între mamă și fiică sau mamă și copil, dar despre asta în alt articol) și am lucrat mult pentru asta și suntem aproximativ acolo.
        Ideea acestui articol însă este alta: de curând am participat la o emisiune. Emisiune la care m-am înscris fără nici un scop anume, nici măcar nu mă așteptam să fiu sunată și în nici un caz nu mă așteptam ca mama să participe. Dar a făcut-o. Pentru mine. Doar pentru că eu mi-am dorit chestia asta. Și-a depășit toate emoțiile, temerile (inclusiv o cădere de calciu în timpul filmărilor) ca să fie lângă mine. Așa că articolul ăsta este despre ea.
        Mama s-a descurcat excelent, a răspuns perfect provocărilor emisiunii și a înțeles exact ce are de făcut. Pentru cei care au comentat și m-au făcut să înteleg că v-a displăcut sau că a făcut ceva nelalocul lui, vă spun doar atât: mama mea e cea mai tare (și gătește mai bine, evident). Și a făcut totul pentru mine și împreună ne-am distrat și s-au distrat și alții cu noi. Și toate prietenele mele virtuale n-au avut decât cuvinte de laudă și-mi spun că mama e genială și că împreună suntem delicioase. A fost nevoie de o experiență de genul ca să o descopăr? Da! Sunt mândră de ea. A ieșit din zona ei de confort, a jucat un rol grozav, a fost implicată și amuzantă! Și cel mai important, a fost alături de mine. Fără "milităria" ei, nu aș fi făcut față. Aveam emoții! Mă gândeam ce Doamne iartă-mă caut eu acolo? Sigur n-o să mă descurc, dar nu mai pot să dau înapoi. Participam la o emisiune ce urma să fie televizată în condițiile în care, în urmă cu vreo patru ani jumătate, mă întrebam ce-o să fac eu la nuntă când voi fi în centrul atenției? O să mă înroşesc, o să cad, o să uit pașii dansului (asta chiar s-a întâmplat, ha, ha)? Așa eram și la filmări. O să uit de mine, n-o să iasă, o să mă fac de râs. Dar nu a fost așa. Pentru că MAMA a fost acolo și m-a ajutat. N-au existat camere, lavaliere and co., ci doar eu și indicațiile ei.
        Așa că, voi spune din nou: MAMA mea, imperfectă cum e, este cea mai tare și oricine are altă părere, să și-o păstreze pentru el. Nu ne-am dus pentru faimă la emisiune, nici măcar pentru bani. Ne-am dus pentru noi, pentru relația noastră. Nu prea facem noi chestii ca fetele, dar și când facem... ies emisiuni la tv. *râd*
        Relația noastră e complicată, dar ea e mama și dacă încă aveți o mamă și nu vă înțelegeți prea bine, "cut her some slack" cum zice americanul (mai las-o în pace). Nu se știe cât o mai aveți. Mai dați-vă câte șanse sunt necesare ca să nu vă pară rău mai târziu.
        Deci, mamă, sunt mândră de tine și te iubesc!
        YOU ROCK (ești cea mai tare)!