România

        A fost întâi decembrie. A fost ziua națională a românilor și toți ne-am pregătit de paradă. Unii la tv, alții chiar pe Kiseleff.
        Anul ăsta nu mi-am pus steagul la profil și nici în geam. Anul ăsta am iubit România în fiecare zi și în intimitate, nu doar de ziua ei.
        Ştiti care este problema noastră, a românilor? Ne desconsiderăm. Ne minimalizăm rolurile la job, acasă, în societate, în lume. Da, asta facem.
        Înainte să stau "degeaba" acasă cu doi copii într-o continuă "vacanță" pe banii statului, lucram în asigurări de viață. Nu cred că e necesar să scriu cum sunt priviți consultanții în asigurări de viață ca să înțelegeți că deși credeam în ceea ce făceam ezitam să spun ce job am. Și în familie m-am lovit de aceeași mentalitate, deci ce aşteptări să am de la alții? Și m-am desconsiderat.
        Soțul meu lucrează în armată cu un salariu decent și cu un program aparent lejer, deși nimeni nu-și pune problema cum e să lucrezi 12 ore de noapte sau 24 cu ochii în computer. Nu. Lumea vede doar 3 zile libere legate şi fluturașul de salariu. Iar el se desconsideră. Își minimalizează rolul pe care îl are. Da, armata noastră nu e cea mai tare şi mai mare şi mai vocală și nu sunt cel mai înfocat fan al armatei nici acum când soțul lucrează acolo, dar datorită lui și altora care nu dorm noaptea acasă lângă soție și copiii, voi dormiți liniștiți.
        Medicii noștri buni se desconsideră și ei pentru că îi băgăm pe toți în aceeași oală.
        Educatorii, învățătorii, profesorii și ei la fel.
        Felul în care noi privim România și cum reacționăm, o face să fie ce este azi. O umbră a ceea ce a fost. Noi suntem singurii responsabili de imaginea cu care defilăm în lume. Nu sunt alții nici mai deștepți, nici mai frumoși, nici mai bogați decât noi. Suntem noi doar prea orbi să vedem cine suntem de fapt, ce avem și cine putem fi căci așa e românul: iarba e mereu mai verde în curtea cealaltă.
        Revenind la ziua națională, vreau să vă spun că o susțin pe Cristina Călin de la zece lucruri şi vă spun că și eu iubesc România continuu deși uneori îmi vine să plec în lume, când mi se întâmplă lucruri ireal de stupide sau dureroase, când prostia bate logica și tot așa.
        Iubesc România, îmi iubesc țara și oamenii buni din ea. O iubesc suficient cât să îmi cresc copiii să o iubească și să o respecte. România nu e președintele şi aleșii de toată jena și toate pițipoacele şi cocalarii de la tv. România sunt EU. Eu aleg ce față a României să fiu și aleg să fiu fața frumoasă, corectă și onestă. Aleg să scriu cu diacritice pentru că așa se scrie în limba română, aleg să donez pentru copii din țara mea, nu din Africa, aleg să dau României copii educați și iubitori, aleg să mă autodepăşesc și să ajut, aleg să fiu schimbarea pe care o aștept în jurul meu.
        EU sunt România!