Anonimă

        Ştii? Mi-e ciudă pe mine pentru că nu pot să renunț la tine și mereu sper că vom avea o relație adevărată, să pot să vorbesc fără rețineri cu tine, să nu mă tem că o să mă judeci sau că o să te superi, să îmi accepți părerile fără să încerci să mi le impui pe ale tale și să fim prietene pur și simplu. Să ieșim la cafea, să bârfim, să stăm cu orele la telefon, să fim nerăbdătoare să ne vedem. 

       Şi tot ciudă îmi e pentru că mă simt neacceptată, criticată tacit și asta mă face nefericită, deși mi-am promis că nu o să te mai las să-mi furi vreo lacrimă sau să-mi mai dai vreun junghi în inimă și vreo durere în suflet. Într-un fel sau altul "you break me" (în traducere liberă "mă rupi") și revin la suprafață vechile frustrări, suferințe, dureri. 

        Știi? De fiecare dată când avem o "cădere" mereu îmi impun să te iert, să trec peste, să îți acord acel "fiecare face ce știe și ce poate el mai bine în fiecare moment", dar parcă te încăpățânezi să fim străine, să mă ții pe dinafară departe de viața/fața ta reală. 

        Mai știi ceva? Nu-mi place să fiu mințită când știi bine că sunt deșteaptă și în realitate știu tot și degeaba te ascunzi de mine. Îți pot confirma și alții că știu tot ce încearcă să-mi ascundă, deși speră că nu știu nimic. 

        Și mai știi ceva? De când mă știu îmi frângi inima constant și eu tot te caut, tot te vreau, tot mă frământ cum să fac TOT EU să fim cumva ca să nu am vreun regret la sfârșitul vieții că nu am făcut tot ce se putea.

        Adesea mă întreb ce lecție trebuie să te învăț eu pe tine de am apărut în viața ta sau ce trebuie să învăț eu din interacțiunea noastră efemeră pe acest pământ.

        Dar știi? Sunt și eu om și am suflet și sufăr ca o soție părăsită de jumătatea ei. Căci da, suflete pereche nu sunt doar soțul și soția, ci și două prietene pot fi suflete pereche.