... sau cum a înnebunit Crăciunul.
În mod normal nu aș scrie un articol de genul în perioada asta. De obicei, în postul Crăciunului și mai ales în săptămâna dinaintea Crăciunului, încerc să fiu și mai bună decât încerc în restul anului. E o chestie de Maica Teresa care iese la suprafață mai acut în perioada asta, dar anul ăsta... anul ăsta tre' să spun niște treburi:
1. Ați înnebunit cu mâncarea.
2. Ați înnebunit cu prăjiturile.
3. Ați înnebunit cu cadourile.
4. Ați înnebunit. Punct.
Acum să detaliem: oameni buni, țara se duce de râpă! Serios! Înțeleg că noi ăștia drepți o să fim măcelăriți de ăștia "strâmbi" și e mai bine să mori cu burta plină, dar gospodinelor, zece feluri de mâncare?!? Câte guri ne-au crescut în postul ăsta? Știți că din ce-o să aruncăm noi după Crăciun, am fi hrănit multe, multe familii amărâte, mulți oameni de pe stradă sau o gură care n-are ce mânca?!? Am înțeles că belşugul casei e dat de bogăția mesei, dar chiar așa? Știți că tot ce pregătim la Paște și Crăciun puteți pregăti oricând? Zău! Eu fac cozonac oricând ne e poftă și sarmale și răcituri.
Iar cu prăjiturile? Nici să nu mă porniți! Am orbit de la atâtea "Bună! Ce prăjituri faceți de Crăciun? Sunt în pană de idei!" Şapte'j'de mii de prăjituri! Tot pentru gurile alea care ne-au crescut în post!
Ah... și cadourile! Am luat și eu cadouri ca tot omu'. Dar doar din trei categorii: de suflet, utile și jucării, că deh, am copii. Şi cine n-o fi mulțumit, să fie sănătos. De la mine mai puțin, de la Dumnezeu mai mult, zicea o vorbă.
(M)-ați înnebunit! Mâncare, dulce, cadouri. V-ați oprit un pic să vă amintiți despre ce e Crăciunul? Postul? Vă sună cunoscut? Postul este mai ales despre curățenia sufletului și a gândului! Iar Crăciunul este despre A DA, A ÎMPĂRȚI, A IUBI! Nu-s eu mare credincioasă, dar Dumnezeu ni L-a dat pe Iisus, Fecioara Maria L-a împărțit cu noi, iar El ne-a iubit!
Luați un coș, puneți în el din tot ce gătiți și dați și voi cuiva care n-are! Moș Crăciun e bătrân. Ajutați-l! Împărțiți și voi un cadou! Vă garantez că o să fie grozav. Been there, done that! Şi nu, nu-s plină de bani. Doar împart ce am eu. Iubiți, oameni buni, iubiți! Fără iubire... suntem pierduți.
Lăsați goana asta după mâncare, dulce, cadouri și cine să aibă mai mult și mai frumos. Unii nu au deloc. Unii mor. Unii sunt în spitale. Și așa loviți de soartă cum sunt, nu-s așa încrâncenați ca noi. Hrăniți un om de pe stradă, un animal părăsit, zâmbiți mai mult pe stradă, fiți mai blânzi.
Crăciunul e dăruire, lumină, magie.
Nu contează foarte mult ce aveți pe masă, cât contează pe CINE aveți la masă. Unii sunt singuri. Imaginați-vă asta: singuri, singurei de Crăciun! Și nu mă refer în genul Singur Acasă 1, 2, 3, ci mai degrabă ca-n reclama asta.
Sărbători fericite!
joi, 21 decembrie 2017
sâmbătă, 11 noiembrie 2017
Dacă bărbații ar (putea) vorbi...
... în special tații copiilor noștri, cred că ne-ar spune multe. De toate.
Ca orice femeie/soție/mamă (a se observa ordinea) din ziua de azi, care își dorește o viață echilibrată, "pun și eu mâna" pe informații din diverse surse ca să devin cea mai bună versiune a mea. Citesc informații despre parenting, relații, dezvoltare personală, suflet, sex, etc. Desigur că nimic nu se compară cu informațiile de la alte femei/soții/mame (a se observa din nou ordinea), așa că fac și eu parte din câteva grupuri de profil.
Și azi am zis să scriu despre bărbați/soți/tați (a nu se analiza ordinea, căci la ei e aceeași mereu) pentru că am observat un fenomen: cea mai mare parte a femeilor sunt preocupate de timp. Timp pentru copii. Timp pentru gătit. Timp pentru călcat, spălat, curățenie. Timp pentru activităti extra cu copiii. Toate vor idei despre cum să mai întindă astea 24 de ore ca să acopere o mai mare plajă de activități pentru casă, job, copii.
Ce lipsește din ecuație? Bărbații! Soții! Tații sunt prezenți la capitolul: "mai mult mă încurcă decât mă ajută" sau "nu-i pasă" sau... sau... sau. Jur că nu am văzut o singură postare care să zică: "bună, fetelor! Voi cum vă faceți timp pentru bărbații/soții voștri?" Nici una! Zero! See the problem?!?
Ştiți ce cred că ne-ar zice bărbații dacă ar vorbi? "Hello, sunt eu. Tot aici. Îți aduci aminte? Erai femeie și te-am făcut soție și te-am ajutat să devii mamă. Îți aduci aminte că am făcut dragoste și am ajuns aici? Dar înainte eram bărbat și femeie, soț și soție și de abia apoi am devenit mami și tati. Ne-am schimbat titlurile, dar înainte de a fi 3, 4, 5, am fost DOI. Hai să mai fim doi din când în când. Acum suntem 1 la 2, 3, 4. Hai să fim toți sau măcar doi. Nu mi-am pierdut din "proprietăți". Sunt același cu un titlu nou și o nouă latură emoțională în dezvoltare. Ca tine. Hai să-mi faci loc și mie în noua dimensiune."
Deci, femeilor, nu uitați ordinea femeie/soție/mamă și că n-am ajuns aici de unele singure. Făceți-vă timp și pentru bărbații voștri. Dacă i-ați ales și ați uitat de ce, "întoarceți-vă" în trecut și amintiți-vă de ce v-ați îndrăgostit, de ce ați zis da, de ce ați ales să faceți copii cu ei. Poate vă amintiți și că au nevoie de atenție ca și copiii, ca voi, ca orice ființă vie din lumea asta.
Iubiți-vă mult!
Ca orice femeie/soție/mamă (a se observa ordinea) din ziua de azi, care își dorește o viață echilibrată, "pun și eu mâna" pe informații din diverse surse ca să devin cea mai bună versiune a mea. Citesc informații despre parenting, relații, dezvoltare personală, suflet, sex, etc. Desigur că nimic nu se compară cu informațiile de la alte femei/soții/mame (a se observa din nou ordinea), așa că fac și eu parte din câteva grupuri de profil.
Și azi am zis să scriu despre bărbați/soți/tați (a nu se analiza ordinea, căci la ei e aceeași mereu) pentru că am observat un fenomen: cea mai mare parte a femeilor sunt preocupate de timp. Timp pentru copii. Timp pentru gătit. Timp pentru călcat, spălat, curățenie. Timp pentru activităti extra cu copiii. Toate vor idei despre cum să mai întindă astea 24 de ore ca să acopere o mai mare plajă de activități pentru casă, job, copii.
Ce lipsește din ecuație? Bărbații! Soții! Tații sunt prezenți la capitolul: "mai mult mă încurcă decât mă ajută" sau "nu-i pasă" sau... sau... sau. Jur că nu am văzut o singură postare care să zică: "bună, fetelor! Voi cum vă faceți timp pentru bărbații/soții voștri?" Nici una! Zero! See the problem?!?
Ştiți ce cred că ne-ar zice bărbații dacă ar vorbi? "Hello, sunt eu. Tot aici. Îți aduci aminte? Erai femeie și te-am făcut soție și te-am ajutat să devii mamă. Îți aduci aminte că am făcut dragoste și am ajuns aici? Dar înainte eram bărbat și femeie, soț și soție și de abia apoi am devenit mami și tati. Ne-am schimbat titlurile, dar înainte de a fi 3, 4, 5, am fost DOI. Hai să mai fim doi din când în când. Acum suntem 1 la 2, 3, 4. Hai să fim toți sau măcar doi. Nu mi-am pierdut din "proprietăți". Sunt același cu un titlu nou și o nouă latură emoțională în dezvoltare. Ca tine. Hai să-mi faci loc și mie în noua dimensiune."
Deci, femeilor, nu uitați ordinea femeie/soție/mamă și că n-am ajuns aici de unele singure. Făceți-vă timp și pentru bărbații voștri. Dacă i-ați ales și ați uitat de ce, "întoarceți-vă" în trecut și amintiți-vă de ce v-ați îndrăgostit, de ce ați zis da, de ce ați ales să faceți copii cu ei. Poate vă amintiți și că au nevoie de atenție ca și copiii, ca voi, ca orice ființă vie din lumea asta.
Iubiți-vă mult!
miercuri, 2 august 2017
Poveste despre alăptare
Este Săptămâna Internațională a Alăptării și, inspirată de Cristina de la Zece lucruri și al ei articol despre alăptare, am zis că nu strică să-mi amintesc cum a început aventura mea cu alăptatul.
22 mai 2014. A venit pe lume Patrilică. [Trebuie să vă spun din capul locului că de când am decis să devin mamă mi-am propus și dorit mai mult decât orice să nasc natural și să alăptez. Am citit despre ambele tot ce am găsit, am vorbit cu prietene care deja aveau copii și eram pregătită (cât se poate de pregătită pentru ceva ce nu mai trăisem niciodată).] Am născut natural, cu epidurală, dureros, dar rapid, laptele era pe drum. Mi l-au adus pe Patrick în salon și acum era acum. L-am pus la sân și... mai nimic. Am încercat să aplic tehnicile de pus la sân și tot ce știam, dar puștiul era cam leneş, lua sânul, îl lăsa și tot așa. Eram, evident, dezamăgită. De mine. Ceva nu fac bine, mameloanele mele-s nasoale, n-o să pot să alăptez, etc, etc. Dar nu m-am lăsat. Mi-au adus mameloane de silicon, am insistat. Ba sugea, ba nu sugea. Eșuam. Am plecat acasă, totuși, încrezătoare că voi reuși. Evident că am luat și lapte praf să fie, biberoane și tot tacâmul. Alăptam, dar și completam. După o săptămână, prețiosul nostru luase doar ZECE grame și stimabila doamnă doctor a decis că arăt cam obosită și să încep să mă mulg și să-i dau copilului la program să mănânce și din biberon special (a se citi SCUMP și musai cumpărat de la farmacia spitalului), ş.a.m.d. Am încercat! Zău! Am rezistat... o zi. Uram pompa și cine a zis că cea mai bună pompă e copilul, ARE DREPTATE! Am lăsat pompa, biberoanele, completarea și am pus copilul la sân (cu mamelon de silicon, ce-i drept) și din ziua 9 de viață a copilului, l-am alăptat exclusiv până la 6 luni și peste diversificare până pe la vreun an şi trei luni (l-am înțărcat pentru că mi-a scăzut lactația brusc și drastic grație celei de-a doua sarcini). Astfel, am alăptat cu succes și mamelon de silicon până la momentul înțărcării.
30 decembrie 2015. S-a născut Dominic. 100% natural. N-a vrut să mai stea cât să fac și eu o epidurală. Pe la 3 fără ceva, mi l-a adus asistenta și mi l-a pus la sân. Nu vă spun cum s-a atașat ca o ventuză de mamelonul meu, în continuare neformat, cum a supt cu putere și poftă (și o face în continuare - 1 an şi 7 luni - ), complet diferit de fratele lui. Am știut atunci că nici la Patrick nu am greșit cu nimic. Totul ține de el, de copil. Ambii au știut ce aveau de făcut, dar fiecare a avut ritmul și stilul propriu.
Este alăptarea o provocare? Da.
Este grea uneori? Da.
Îmi vine să înțarc după atâta timp? Da, însă n-o fac. Dominic are o relație deosebită cu "tiți" și pur și simplu nu pot încă să-i iau acest dar. Privirea lui când suge, cum o caută când suferă și imediat se alină și oftează eliberat când se așază la sân... astea sunt adevăratele "recompense" pentru care continui.
Alăptarea nu înseamnă doar hrană. Alăptarea e iubire, siguranță, intimitate, confort. Alăptarea este baza viitoarei relații cu copilul. Alăptarea este... forma cea mai complexă de comunicare cu copilul și cea mai profundă. Prin alăptare nu-i ofer doar hrană, ci îl și asigur de prezența mea permanentă în viața lui.
Așa că... alăptați! Mult, des, la cerere, pentru foame sau alinare. Dați-le copiilor voștri ce aveți mai bun fizic și psihic: pe "tiți". Vor suge de foame și de sete, de supărare sau de alint, o vor mângâia din dragoste și vă vor privi în ochi în timp ce se hrănesc din voi.
22 mai 2014. A venit pe lume Patrilică. [Trebuie să vă spun din capul locului că de când am decis să devin mamă mi-am propus și dorit mai mult decât orice să nasc natural și să alăptez. Am citit despre ambele tot ce am găsit, am vorbit cu prietene care deja aveau copii și eram pregătită (cât se poate de pregătită pentru ceva ce nu mai trăisem niciodată).] Am născut natural, cu epidurală, dureros, dar rapid, laptele era pe drum. Mi l-au adus pe Patrick în salon și acum era acum. L-am pus la sân și... mai nimic. Am încercat să aplic tehnicile de pus la sân și tot ce știam, dar puștiul era cam leneş, lua sânul, îl lăsa și tot așa. Eram, evident, dezamăgită. De mine. Ceva nu fac bine, mameloanele mele-s nasoale, n-o să pot să alăptez, etc, etc. Dar nu m-am lăsat. Mi-au adus mameloane de silicon, am insistat. Ba sugea, ba nu sugea. Eșuam. Am plecat acasă, totuși, încrezătoare că voi reuși. Evident că am luat și lapte praf să fie, biberoane și tot tacâmul. Alăptam, dar și completam. După o săptămână, prețiosul nostru luase doar ZECE grame și stimabila doamnă doctor a decis că arăt cam obosită și să încep să mă mulg și să-i dau copilului la program să mănânce și din biberon special (a se citi SCUMP și musai cumpărat de la farmacia spitalului), ş.a.m.d. Am încercat! Zău! Am rezistat... o zi. Uram pompa și cine a zis că cea mai bună pompă e copilul, ARE DREPTATE! Am lăsat pompa, biberoanele, completarea și am pus copilul la sân (cu mamelon de silicon, ce-i drept) și din ziua 9 de viață a copilului, l-am alăptat exclusiv până la 6 luni și peste diversificare până pe la vreun an şi trei luni (l-am înțărcat pentru că mi-a scăzut lactația brusc și drastic grație celei de-a doua sarcini). Astfel, am alăptat cu succes și mamelon de silicon până la momentul înțărcării.
30 decembrie 2015. S-a născut Dominic. 100% natural. N-a vrut să mai stea cât să fac și eu o epidurală. Pe la 3 fără ceva, mi l-a adus asistenta și mi l-a pus la sân. Nu vă spun cum s-a atașat ca o ventuză de mamelonul meu, în continuare neformat, cum a supt cu putere și poftă (și o face în continuare - 1 an şi 7 luni - ), complet diferit de fratele lui. Am știut atunci că nici la Patrick nu am greșit cu nimic. Totul ține de el, de copil. Ambii au știut ce aveau de făcut, dar fiecare a avut ritmul și stilul propriu.
Este alăptarea o provocare? Da.
Este grea uneori? Da.
Îmi vine să înțarc după atâta timp? Da, însă n-o fac. Dominic are o relație deosebită cu "tiți" și pur și simplu nu pot încă să-i iau acest dar. Privirea lui când suge, cum o caută când suferă și imediat se alină și oftează eliberat când se așază la sân... astea sunt adevăratele "recompense" pentru care continui.
Alăptarea nu înseamnă doar hrană. Alăptarea e iubire, siguranță, intimitate, confort. Alăptarea este baza viitoarei relații cu copilul. Alăptarea este... forma cea mai complexă de comunicare cu copilul și cea mai profundă. Prin alăptare nu-i ofer doar hrană, ci îl și asigur de prezența mea permanentă în viața lui.
Așa că... alăptați! Mult, des, la cerere, pentru foame sau alinare. Dați-le copiilor voștri ce aveți mai bun fizic și psihic: pe "tiți". Vor suge de foame și de sete, de supărare sau de alint, o vor mângâia din dragoste și vă vor privi în ochi în timp ce se hrănesc din voi.
vineri, 14 iulie 2017
Nu vreau să scap
Sunt zile ca astea când planetele sunt complet nealiniate și totul pare să se precipite doar ca să îmi ies din minți, să țip ca un balaur la copii, pisici, câini, pretty much la oricine. Ştiu. Nu e bine nici pentru ei, nici pentru mine. Eu plâng după ce urlu și mă simt cea mai praf mamă, ei plâng oricum, dar mai tare după ce urlu și eu.
Anyway, articolul ăsta nu este despre urlat. Nu chiar.
În afară de ziua de azi, când planetele s-au amețit rău de tot, am mai avut un meltdown duminică, când nu mai suportam miorlãitul copiilor. Efectiv, mițăiau din orice şi creierul meu iar a făcut spuf și am urlat. M-au auzit şi vecinii și a doua zi (cred) ea mi-a spus că el crede că nu mai am răbdare cu copiii și că am nevoie să fac și altceva. Și că mai am un pic și scap (în toamnă trebuie să revin în câmpul muncii).
Toată săptămâna m-am gândit la acel "mai ai un pic și scapi". Nu ştiu de ce, dar m-au durut vorbele alea (n-ai zis nimic greșit, adică nu m-au durut din cauza ta). Cred că din cauza ideii în sine sau a impresiei pe care o lasă o mamă țipăcioasă.
Nu țip la copii pentru că nu mai am răbdare. Știu exact de ce țip: pentru că sunt deja nervoasă din alte motive. Iar Murphy face mișto de mamele deja nervoase activând copiii, "împingându-i" la tantrumuri sau prostii fix când tu ești deja încărcată ca puşca de vânătoare.
Am în continuare răbdare cu ei. Pentru cine a trecut prin etapa doi-copii-sub-doi-ani-simultan știe că răbdarea este într-un continuu training, iar TOȚI nervii tăi, dar absolut TOȚI, se mai pot întinde încă puțin și încă puțin, la infinit. The best is yet to come. #haz de necaz
Am nevoie să fac și altceva. Da. Să coc, în cazul meu. Dar nu mai am timp de asta. Și nu pentru că copii, ci pentru că... altele și viața și plantele, bineînțeles.
Și... nu vreau să scap. Nu am de ce să scap și plecarea la job va fi nasoală, mai ales pentru mine. O să-mi lipsească tot ce mi se întâmplă dimineața: Dodo care suge încă o oră după ce se trezește, traseul meu până la baie însoțită, fuga lui în living sau direct afară, desenele de dimineața, cafeaua în cana mea sau a lui dacă nu e acasă, Patrick care se trezește și ne aduce jucării, micul dejun prin toată casa, "spectacolul maimuțelor", globul disco... O să-mi lipsească toată ziua cu ei. Nu m-am plictisit de "stat" acasă. Aș mai sta măcar un an cu Dodo. El e altfel. Are mai multă "nevoie" de mine. Şi eu de el.
În concluzie (concluzie pentru mine), nu m-am săturat, nu vreau să scap, mai e loc de "întins" și de antrenat, răbdare am... pentru copii. Nu mai am pentru alții. Dar asta e pentru alt articol. Unul și mai lung.
Anyway, articolul ăsta nu este despre urlat. Nu chiar.
În afară de ziua de azi, când planetele s-au amețit rău de tot, am mai avut un meltdown duminică, când nu mai suportam miorlãitul copiilor. Efectiv, mițăiau din orice şi creierul meu iar a făcut spuf și am urlat. M-au auzit şi vecinii și a doua zi (cred) ea mi-a spus că el crede că nu mai am răbdare cu copiii și că am nevoie să fac și altceva. Și că mai am un pic și scap (în toamnă trebuie să revin în câmpul muncii).
Toată săptămâna m-am gândit la acel "mai ai un pic și scapi". Nu ştiu de ce, dar m-au durut vorbele alea (n-ai zis nimic greșit, adică nu m-au durut din cauza ta). Cred că din cauza ideii în sine sau a impresiei pe care o lasă o mamă țipăcioasă.
Nu țip la copii pentru că nu mai am răbdare. Știu exact de ce țip: pentru că sunt deja nervoasă din alte motive. Iar Murphy face mișto de mamele deja nervoase activând copiii, "împingându-i" la tantrumuri sau prostii fix când tu ești deja încărcată ca puşca de vânătoare.
Am în continuare răbdare cu ei. Pentru cine a trecut prin etapa doi-copii-sub-doi-ani-simultan știe că răbdarea este într-un continuu training, iar TOȚI nervii tăi, dar absolut TOȚI, se mai pot întinde încă puțin și încă puțin, la infinit. The best is yet to come. #haz de necaz
Am nevoie să fac și altceva. Da. Să coc, în cazul meu. Dar nu mai am timp de asta. Și nu pentru că copii, ci pentru că... altele și viața și plantele, bineînțeles.
Și... nu vreau să scap. Nu am de ce să scap și plecarea la job va fi nasoală, mai ales pentru mine. O să-mi lipsească tot ce mi se întâmplă dimineața: Dodo care suge încă o oră după ce se trezește, traseul meu până la baie însoțită, fuga lui în living sau direct afară, desenele de dimineața, cafeaua în cana mea sau a lui dacă nu e acasă, Patrick care se trezește și ne aduce jucării, micul dejun prin toată casa, "spectacolul maimuțelor", globul disco... O să-mi lipsească toată ziua cu ei. Nu m-am plictisit de "stat" acasă. Aș mai sta măcar un an cu Dodo. El e altfel. Are mai multă "nevoie" de mine. Şi eu de el.
În concluzie (concluzie pentru mine), nu m-am săturat, nu vreau să scap, mai e loc de "întins" și de antrenat, răbdare am... pentru copii. Nu mai am pentru alții. Dar asta e pentru alt articol. Unul și mai lung.
marți, 4 iulie 2017
Dacă altul nu face...
... eu de ce să fac?
Iată cea mai proastă concepție a societății românești și motivul pentru care nu doar că nu evoluăm, ci chiar involuăm.
Eu vă dau cel puțin cinci motive pentru care eu fac chiar dacă altul nu face:
1. pentru că îmi pasă dacă altcineva vine după mine și experimentează același disconfort ca mine. De exemplu, ieri am fost la Mega și un loc de parcare era ocupat de cărucioare neduse la 1 m mai încolo, unde le era locul. Le-am lăsat acolo? Nu. Le-am pus la loc. Nu mi-a căzut nimic. Vă asigur.
2. pentru că nu contează cine investește mai mult efort. Contează rezultatul final. Lucrul bine făcut.
3. pentru că e important să colaborăm. E normal să tragem fiecare pentru el, dar dacă nu alocăm resurse şi pentru binele comun, nu ajungem nicăieri. Rulează acum la tv o reclamă (nu-mi aduc aminte exact la ce e) a cărui scop e să ne arate că viața "la comun" e mai frumoasă.
4. pentru că mă simt bine când fac ceva mic, dar pentru altcineva înseamnă enorm.
5. pentru că recompensele în zâmbete sunt cele mai sincere și satisfăcătoare.
Și ar mai fi multe... dar toate țin de optica noastră. De cum privim viața și ce așteptăm noi de la ea. Paradisul nu e de căutat. Paradisul e de creat. Cu fiecare "investiție" îți creezi viața. Da, nu toate investițiile rodesc. Mai bine zis, nu așa cum am vrea noi. Dar... dacă nu investim ca să primim? Dacă doar dăm lumii darurile noastre și ne bucurăm de efectele lor?
Faceți asta o zi, o săptămână, o lună. Cât puteți! Puneți-i pe alții primii. Nu doare, nu pierdeți nimic, nu costă. Dar conteaZă!
Gândiți-vă la asta!
Iată cea mai proastă concepție a societății românești și motivul pentru care nu doar că nu evoluăm, ci chiar involuăm.
Eu vă dau cel puțin cinci motive pentru care eu fac chiar dacă altul nu face:
1. pentru că îmi pasă dacă altcineva vine după mine și experimentează același disconfort ca mine. De exemplu, ieri am fost la Mega și un loc de parcare era ocupat de cărucioare neduse la 1 m mai încolo, unde le era locul. Le-am lăsat acolo? Nu. Le-am pus la loc. Nu mi-a căzut nimic. Vă asigur.
2. pentru că nu contează cine investește mai mult efort. Contează rezultatul final. Lucrul bine făcut.
3. pentru că e important să colaborăm. E normal să tragem fiecare pentru el, dar dacă nu alocăm resurse şi pentru binele comun, nu ajungem nicăieri. Rulează acum la tv o reclamă (nu-mi aduc aminte exact la ce e) a cărui scop e să ne arate că viața "la comun" e mai frumoasă.
4. pentru că mă simt bine când fac ceva mic, dar pentru altcineva înseamnă enorm.
5. pentru că recompensele în zâmbete sunt cele mai sincere și satisfăcătoare.
Și ar mai fi multe... dar toate țin de optica noastră. De cum privim viața și ce așteptăm noi de la ea. Paradisul nu e de căutat. Paradisul e de creat. Cu fiecare "investiție" îți creezi viața. Da, nu toate investițiile rodesc. Mai bine zis, nu așa cum am vrea noi. Dar... dacă nu investim ca să primim? Dacă doar dăm lumii darurile noastre și ne bucurăm de efectele lor?
Faceți asta o zi, o săptămână, o lună. Cât puteți! Puneți-i pe alții primii. Nu doare, nu pierdeți nimic, nu costă. Dar conteaZă!
Gândiți-vă la asta!
vineri, 23 iunie 2017
Nu vreau și nu pot
Iată că a trecut o lună de la ultimul meu articol. Abia azi am realizat că a trecut atât de mult. Pesemne că am avut o lună plină. Nu pe cer, ci zi de zi. 😹
Ştiu că titlul sună negativ, dar ce urmează să scriu nu e deloc rău. E mai mult un soi de revelație după o viață de "vreau" și "pot" indiferent dacă chiar vream sau puteam.
"Nu vreau" și "nu pot" au devenit prietenii mei. După vreo douăzeci de ani în care au fost puși la colț pentru că sunt răi și urâți și sub nici o formă nu trebuie rostiți, am dat noroc cu ei și i-am pus în prima bancă.
Ce fac "ei" pentru mine? Mă protejează! Da! "Nu vreau" și "nu pot" au grijă ca eu să nu mai exagerez cu comenzile, cu, curățenia, cu orice îmi poate face rău sau poate contribui la o viitoare problemă. "Nu vreau" și "nu pot" au grijă ca eu să nu mă mai aflu în situații care m-ar putea răni sau care m-ar supune unui stres psihic inutil doar pentru că trebuie să vreau sau să pot îndura ceva. De fapt, nu TREBUIE să vreau sau să pot nimic din ce-mi poate afecta integritatea fizică și psihică.
Desigur că în viață mai facem și ce nu ne place, dar acele lucruri nu ne plac pe moment și nu ne afectează pe termen lung, iar scopul lucrurilor neplăcute, dar făcute, să fie unul pozitiv.
De ce scriu despre urâții ăștia doi? Pentru că toată lumea se teme de ei. Îi respingem, îi hulim, îi criticăm când alții îi folosesc. Eu am ales să-i îmbrățișez. Așa cum Binele nu există fără Rău, cald fără rece, harap fără alb, așa am ales eu să-i echilibrez pe "vreau" și "pot" cu opușii lor.
Până de curând eram tot timpul cu "da, pot" și "da, vreau" în brațe. Fie că eram obosită, odihnită, tristă, fericită sau că persoana care cerea merita sau nu, eu ziceam DA. Cum să spun NU? Nu contau "costurile" lui DA. Și credeți-mă că atunci când ești YES person, cum zice americanul, costă infinit mai mult decât dacă mai pun și NU pe ici, pe colo. Știți ce "costă"? Timp, nervi, uneori și bani, dar cel mai scump, trăiri. Emoții și sentimente. Ale tale, ale celor dragi.
"Da" și "nu", "pot" și "nu pot", "vreau" și "nu vreau" sunt ca ying și yang. Ca să trăiești în echilibru, învață să-l pui pe NU acolo unde îi e locul: pe linia dintre tine și restul. Atunci când o veți găsi și-l veți plasa acolo, greutatea lumii nu va mai fi pe umerii voștri. Nimic nu va mai apăsa. E greu să-l accepți pe NU. Și mai greu să-l folosești. Dar "repetiția este mama învățăturii", nu? Când veți vedea că NU vă face să vă simțiți bine, să faceți ce vă place, să vă dați voie să nu vreți și să nu puteți, veți cunoaște un nou tip de libertate. O libertate care o să vă placă. Mult.
Îmbrățișați-l pe NU. El există ca să vă protejeze de voi înșivă și de prejudecățile unei societăți unde refuzul nu e un drept, ci o îndrăzneală.
Ştiu că titlul sună negativ, dar ce urmează să scriu nu e deloc rău. E mai mult un soi de revelație după o viață de "vreau" și "pot" indiferent dacă chiar vream sau puteam.
"Nu vreau" și "nu pot" au devenit prietenii mei. După vreo douăzeci de ani în care au fost puși la colț pentru că sunt răi și urâți și sub nici o formă nu trebuie rostiți, am dat noroc cu ei și i-am pus în prima bancă.
Ce fac "ei" pentru mine? Mă protejează! Da! "Nu vreau" și "nu pot" au grijă ca eu să nu mai exagerez cu comenzile, cu, curățenia, cu orice îmi poate face rău sau poate contribui la o viitoare problemă. "Nu vreau" și "nu pot" au grijă ca eu să nu mă mai aflu în situații care m-ar putea răni sau care m-ar supune unui stres psihic inutil doar pentru că trebuie să vreau sau să pot îndura ceva. De fapt, nu TREBUIE să vreau sau să pot nimic din ce-mi poate afecta integritatea fizică și psihică.
Desigur că în viață mai facem și ce nu ne place, dar acele lucruri nu ne plac pe moment și nu ne afectează pe termen lung, iar scopul lucrurilor neplăcute, dar făcute, să fie unul pozitiv.
De ce scriu despre urâții ăștia doi? Pentru că toată lumea se teme de ei. Îi respingem, îi hulim, îi criticăm când alții îi folosesc. Eu am ales să-i îmbrățișez. Așa cum Binele nu există fără Rău, cald fără rece, harap fără alb, așa am ales eu să-i echilibrez pe "vreau" și "pot" cu opușii lor.
Până de curând eram tot timpul cu "da, pot" și "da, vreau" în brațe. Fie că eram obosită, odihnită, tristă, fericită sau că persoana care cerea merita sau nu, eu ziceam DA. Cum să spun NU? Nu contau "costurile" lui DA. Și credeți-mă că atunci când ești YES person, cum zice americanul, costă infinit mai mult decât dacă mai pun și NU pe ici, pe colo. Știți ce "costă"? Timp, nervi, uneori și bani, dar cel mai scump, trăiri. Emoții și sentimente. Ale tale, ale celor dragi.
"Da" și "nu", "pot" și "nu pot", "vreau" și "nu vreau" sunt ca ying și yang. Ca să trăiești în echilibru, învață să-l pui pe NU acolo unde îi e locul: pe linia dintre tine și restul. Atunci când o veți găsi și-l veți plasa acolo, greutatea lumii nu va mai fi pe umerii voștri. Nimic nu va mai apăsa. E greu să-l accepți pe NU. Și mai greu să-l folosești. Dar "repetiția este mama învățăturii", nu? Când veți vedea că NU vă face să vă simțiți bine, să faceți ce vă place, să vă dați voie să nu vreți și să nu puteți, veți cunoaște un nou tip de libertate. O libertate care o să vă placă. Mult.
Îmbrățișați-l pe NU. El există ca să vă protejeze de voi înșivă și de prejudecățile unei societăți unde refuzul nu e un drept, ci o îndrăzneală.
marți, 23 mai 2017
11:25
11:25. Clipa în care viața a căpătat un nou sens. Secunda în care s-a mai născut o mamă. Momentul în care te-am auzit și te-am văzut prima oară.
Timpul zboară. Ieri dimineață mă uitam la ceas cum se apropia ora nașterii tale și nu-mi venea să cred că au trecut deja trei ani, că vorbești, mergi, faci de toate singur și că suntem patru.
M-am uitat la poze, la filmulețe... cât te-ai schimbat, cât de repede și frumos ai crescut. Sunt atât de mândră de tine și de tot ce faci încât simt câteodată că o să mă sufoc de atâta împlinire. Îmi vine să te iau pe sus, să te strâng, să te pup. De cele mai multe ori o și fac, dar nu întotdeauna te întrerup din ce faci căci e fascinant să te văd descoperind și explorând.
Te iubesc de nu mai pot și aș sta lipită de tine mereu. Te-aș strânge în brațe continuu și te-aș pupa să te albesc. Te iubesc exact așa cum ești și te voi iubi mereu orice s-ar întâmpla. Ești puiul meu.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare seară că mi te-a dat să te iubesc și să mă iubești, să mă înveți să fiu iar copil și să mă bucur de tot ce e în jur, să-ți văd zâmbetul în fiecare zi și să-mi umpli sufletul de fericire.
Ești cel mai bun copil pe care îl puteam primi.
Timpul zboară. Ieri dimineață mă uitam la ceas cum se apropia ora nașterii tale și nu-mi venea să cred că au trecut deja trei ani, că vorbești, mergi, faci de toate singur și că suntem patru.
M-am uitat la poze, la filmulețe... cât te-ai schimbat, cât de repede și frumos ai crescut. Sunt atât de mândră de tine și de tot ce faci încât simt câteodată că o să mă sufoc de atâta împlinire. Îmi vine să te iau pe sus, să te strâng, să te pup. De cele mai multe ori o și fac, dar nu întotdeauna te întrerup din ce faci căci e fascinant să te văd descoperind și explorând.
Te iubesc de nu mai pot și aș sta lipită de tine mereu. Te-aș strânge în brațe continuu și te-aș pupa să te albesc. Te iubesc exact așa cum ești și te voi iubi mereu orice s-ar întâmpla. Ești puiul meu.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare seară că mi te-a dat să te iubesc și să mă iubești, să mă înveți să fiu iar copil și să mă bucur de tot ce e în jur, să-ți văd zâmbetul în fiecare zi și să-mi umpli sufletul de fericire.
Ești cel mai bun copil pe care îl puteam primi.
joi, 18 mai 2017
Fericirea e atunci când...
... stau dimineața în bucătăria mea, îmi beau cafeaua în liniște (da, mai există liniște și după doi copii) și băiatul meu cel "mare" se trezește și vine să se cuibărească în brațele mele.
... Dodo gângureşte în legea lui în pătuț.
... îmi simt sufletul ușor.
... lucrurile par să se așeze, deși drumul e atât de anevoios.
... îmi dau seama că ce e important în viața mea e așa cum trebuie să fie.
... pot să-mi îmbrățișez soțul în fiecare zi.
... rămân singură și pot asculta muzică la maxim.
... pot coace prăjituri.
... am grijă de mine și pot avea grijă și de ceilalți.
... pot face o faptă anonimă, dar pot vedea efectul.
... accept ce nu pot schimba și totul devine clar.
Fericirea este atunci când devii conștient de ceea ce ai și te bucuri de toate, bune și mai puțin bune.
... îmi simt sufletul ușor.
... lucrurile par să se așeze, deși drumul e atât de anevoios.
... îmi dau seama că ce e important în viața mea e așa cum trebuie să fie.
... pot să-mi îmbrățișez soțul în fiecare zi.
... rămân singură și pot asculta muzică la maxim.
... pot coace prăjituri.
... am grijă de mine și pot avea grijă și de ceilalți.
... pot face o faptă anonimă, dar pot vedea efectul.
... accept ce nu pot schimba și totul devine clar.
Fericirea este atunci când devii conștient de ceea ce ai și te bucuri de toate, bune și mai puțin bune.
luni, 10 aprilie 2017
Viziune despre Paşte
Azi a început Săptămâna Patimilor. Pentru că sunt internată în spital cu cel mic, scroll-uiesc pe grupuri pe Facebook, în timp ce el doarme liniștit pe mine.
Toate femeile întreabă de meniuri de Paște, cine, ce gătește. Eu mă gândeam că n-am timp și nici chef să mă "pregătesc" de Paște. Cine știe când scap de aici și cu copilul convalescent... sigur prioritățile mele vor fi altele.
Însă, nu pot să nu mă întreb de ce accentul este pus pe ce mâncăm în astea trei zile? E așa de important? Această sărbătoare se traduce în ce punem pe masă?
Adică, sigur că voi încerca să fac ouă roșii și măcar un cozonac, că astea nu le fac tot timpul, dar restul? N feluri de aperitive, fel principal, fel secundar, n prăjituri. Oare nu avem același stomac și de Paște?
De obicei, am în meniu salată boeuf, ouă umplute, sarmale și friptură, cozonac și ouă roșii și poate o prăjitură. Dar mereu rămâne mâncare și urăsc să arunc. Să fac risipă când alții nu au ce mânca și ce bea.
Așa că, anul ăsta și pentru că spital și pentru că nu mai vreau să gătesc până sâmbătă seara și să cad lată, meniul se va face pe-o zi și vom mânca tot bine, dar fără prea multă bătaie de cap.
Vă doresc o săptămână fără patimi și pregătiri ușoare!
Toate femeile întreabă de meniuri de Paște, cine, ce gătește. Eu mă gândeam că n-am timp și nici chef să mă "pregătesc" de Paște. Cine știe când scap de aici și cu copilul convalescent... sigur prioritățile mele vor fi altele.
Însă, nu pot să nu mă întreb de ce accentul este pus pe ce mâncăm în astea trei zile? E așa de important? Această sărbătoare se traduce în ce punem pe masă?
Adică, sigur că voi încerca să fac ouă roșii și măcar un cozonac, că astea nu le fac tot timpul, dar restul? N feluri de aperitive, fel principal, fel secundar, n prăjituri. Oare nu avem același stomac și de Paște?
De obicei, am în meniu salată boeuf, ouă umplute, sarmale și friptură, cozonac și ouă roșii și poate o prăjitură. Dar mereu rămâne mâncare și urăsc să arunc. Să fac risipă când alții nu au ce mânca și ce bea.
Așa că, anul ăsta și pentru că spital și pentru că nu mai vreau să gătesc până sâmbătă seara și să cad lată, meniul se va face pe-o zi și vom mânca tot bine, dar fără prea multă bătaie de cap.
Vă doresc o săptămână fără patimi și pregătiri ușoare!
luni, 27 martie 2017
Dezacorduri...
... dar nu de instrumente muzicale.
Acesta este un articol pe care îl scriu cu foarte mare grijă la exprimare căci vreau să ajungă la voi exact ceea ce vreau să transmit.
Urăsc conflictele. Pur și simplu, detest să fiu implicată în ele sau să le generez. Îmi place să discut despre sursa conflictului înainte ca acesta să devină unul. Unde apar cel mai des conflictele? În familii (conflicte între generații, între soți, între frați, etc.), la locul de muncă, între prieteni, vecini, ş.a.m.d.
Cele mai dureroase conflicte sunt cele cu cei dragi. Nu-s chiar conflicte în toată regula, dar sunt niște crize din care toți ieșim cu bandaje.
Deci... de ce avem conflicte în familie? De ce discutăm în contradictoriu cu cei dragi? De ce mesajele nu se primesc corect?
Eu cred că e vorba despre poziția fiecăruia. Părinții ne privesc de pe o treaptă superioară, noi ne considerăm egali, mai ales după ce devenim și noi părinți. Este o mentalitate foarte adânc înrădăcinată cum că noi, copiii lor, nu avem cum să știm mai bine nimic, nu putem fi sfătuitorii părinților noștri, nu putem fi egalii lor. Și asta ne separă. Ne distanțează. Ne bagă în conflict. Și toată lumea suferă: părinții pentru că au impresia că nu-i respectăm dacă ne exprimăm ideile, noi pentru că ne simțim minimalizați, iar bunele noastre intenții primesc o conotație negativă.
Din păcate, 90% din dinamicul părinte-copil, este o luptă de putere. Eu îmi respect părinții pentru ce și cum sunt, dar ca toți oamenii, nici ei nu sunt perfecți, nici nu le știu pe toate. Plus că respectul are conotații diferite pentru fiecare generație. Pentru părinții noștri, respectul e să le urmăm indicațiile, sfaturile. Dacă alegem diferit, nu-i respectăm. Dar nu e așa. Fiecare alege ce crede el mai bine oricâte sfaturi ar primi. Nimeni nu deține adevărul absolut și dreptatea deplină. Suntem cu toții supuși greșelii.
Revenind... dacă ne-am accepta reciproc şi nu am mai interpreta mesajele primite de la cei dragi, nu ne-am mai supăra, nu am mai crede că cineva mai mic decât noi ne spune ce să facem. Dacă ne-am considera egali, nu ar mai fi crize și răni în familii.
Toate ființele se nasc egale. Nu e nimeni mai presus. Respectul acordat celorlalți ne diferențiază.
Iar respectul nu se rezumă doar la a accepta părerile celorlalți. Respectul este de fapt curaj. Curaj să spui exact ce gândești. Curaj să nu spui minciuni albe. Curaj să îți susții ideile. Curaj să-ți asumi cine ești și să fii onest. Curaj să fii imperfect. Curaj să fii "urât", contestat, dar să știi că e pentru un bine mai mare.
Nu e lipsă de respect să pui întrebări, să ceri explicații, să-ți dai cu părerea. Este INTERES pentru persoanele implicate și situația cu pricina. Iar intențiile sunt clar bune.
Cine are "ochi" să înțeleagă ce am scris aici, va înțelege.
Până atunci, eu le promit copiilor mei că mereu îmi vor fi egali, mereu vor fi respectați indiferent dacă părerile noastre coincid sau nu, vor fi acceptați căci nimeni nu-i perfect și suntem diferiți, din fericire.
Peace out.
Acesta este un articol pe care îl scriu cu foarte mare grijă la exprimare căci vreau să ajungă la voi exact ceea ce vreau să transmit.
Urăsc conflictele. Pur și simplu, detest să fiu implicată în ele sau să le generez. Îmi place să discut despre sursa conflictului înainte ca acesta să devină unul. Unde apar cel mai des conflictele? În familii (conflicte între generații, între soți, între frați, etc.), la locul de muncă, între prieteni, vecini, ş.a.m.d.
Cele mai dureroase conflicte sunt cele cu cei dragi. Nu-s chiar conflicte în toată regula, dar sunt niște crize din care toți ieșim cu bandaje.
Deci... de ce avem conflicte în familie? De ce discutăm în contradictoriu cu cei dragi? De ce mesajele nu se primesc corect?
Eu cred că e vorba despre poziția fiecăruia. Părinții ne privesc de pe o treaptă superioară, noi ne considerăm egali, mai ales după ce devenim și noi părinți. Este o mentalitate foarte adânc înrădăcinată cum că noi, copiii lor, nu avem cum să știm mai bine nimic, nu putem fi sfătuitorii părinților noștri, nu putem fi egalii lor. Și asta ne separă. Ne distanțează. Ne bagă în conflict. Și toată lumea suferă: părinții pentru că au impresia că nu-i respectăm dacă ne exprimăm ideile, noi pentru că ne simțim minimalizați, iar bunele noastre intenții primesc o conotație negativă.
Din păcate, 90% din dinamicul părinte-copil, este o luptă de putere. Eu îmi respect părinții pentru ce și cum sunt, dar ca toți oamenii, nici ei nu sunt perfecți, nici nu le știu pe toate. Plus că respectul are conotații diferite pentru fiecare generație. Pentru părinții noștri, respectul e să le urmăm indicațiile, sfaturile. Dacă alegem diferit, nu-i respectăm. Dar nu e așa. Fiecare alege ce crede el mai bine oricâte sfaturi ar primi. Nimeni nu deține adevărul absolut și dreptatea deplină. Suntem cu toții supuși greșelii.
Revenind... dacă ne-am accepta reciproc şi nu am mai interpreta mesajele primite de la cei dragi, nu ne-am mai supăra, nu am mai crede că cineva mai mic decât noi ne spune ce să facem. Dacă ne-am considera egali, nu ar mai fi crize și răni în familii.
Toate ființele se nasc egale. Nu e nimeni mai presus. Respectul acordat celorlalți ne diferențiază.
Iar respectul nu se rezumă doar la a accepta părerile celorlalți. Respectul este de fapt curaj. Curaj să spui exact ce gândești. Curaj să nu spui minciuni albe. Curaj să îți susții ideile. Curaj să-ți asumi cine ești și să fii onest. Curaj să fii imperfect. Curaj să fii "urât", contestat, dar să știi că e pentru un bine mai mare.
Nu e lipsă de respect să pui întrebări, să ceri explicații, să-ți dai cu părerea. Este INTERES pentru persoanele implicate și situația cu pricina. Iar intențiile sunt clar bune.
Cine are "ochi" să înțeleagă ce am scris aici, va înțelege.
Până atunci, eu le promit copiilor mei că mereu îmi vor fi egali, mereu vor fi respectați indiferent dacă părerile noastre coincid sau nu, vor fi acceptați căci nimeni nu-i perfect și suntem diferiți, din fericire.
Peace out.
luni, 20 martie 2017
Ceva dulce - Un altfel de cheesecake
Un fel de cheesecake cu blat de brioşe ciocolătoase, cremă cheesecake, ciocolată topită și caramel.
Brioşele conțin "miez de ganache înghețat" (125 gr ciocolată cu lapte, 75 gr ciocolată neagră și 240 ml smântână pentru frișcă se pun pe foc până se topește ciocolata, se amestecă bine, se dă la frigider 4 h. După 4 h, se iau lingurițe din amestec și se pun (12 lingurițe) 30 minute la congelator pe o tavă cu hârtie de copt).
Amestecul pentru brioşe:
- 57 gr unt topit
- 50 gr zahăr brun mărunțit
- 25 gr zahăr
- 1 ou mare
- 120 ml lapte
- 2 linguri ulei
- 75 gr ciocolată neagră topită
- 1 linguriță extract vanilie
- 100 gr făină
- 1 linguriță praf de copt
- 1 și 1/2 lingură cacao
- 33 gr ciocolată albă
- 33 gr ciocolată cu lapte
- 33 gr ciocolată neagră.
Se bat ouăle, se adaugă untul, uleiul, laptele și vanilia, apoi ciocolata topită. Se adaugă zahărul, amestecăm, apoi 75 gr făină amestecată cu 1 linguriță praf de copt și cacaoa. Tăiem în bucățele ciocolata, o amestecăm cu cele 25 gr făină rămase și adăugăm în aluat.
Se scot biluțele de ganache din congelator. Punem câte o lingură de aluat în forme, adăugăm biluțele și apoi iar aluat. Se coc 15-20 minute la 180°C.
Se lasă la răcit. Se mărunțesc cu degetele și se presează într-o formă de 14 cm. Dăm la rece.
Crema:
- 200 gr cremă de brânză
- 200 ml smântână pentru frișcă
- 50 gr zahăr pudră
- 50 ml apă rece
- 50 ml lapte fierbinte
- 10 gr gelatină
Hidratăm gelatina în apă rece. După 10 minute o topim în laptele fierbinte. Lăsăm la răcit. Mixăm crema de brânză cu zahărul, adăugăm frișca lichidă, mixăm 3-4 minute. Reducem viteza, adăugăm gelatina cu lapte. Mixăm 1 minut la viteză mare. Turnăm peste blat. Dăm la rece.
Glazura:
Topim 150 gr ciocolată albă cu 25 gr ciocolată cu lapte și 25 gr ciocolată neagră. Turnăm peste cremă. Lăsăm la rece până se întărește ciocolata. Scoatem din formă. Turnăm sos caramel după rețeta de aici.
Ridicăm "placa de ciocolată", o punem pe un fund și o tăiem după imaginație și decorăm feliile de cheesecake.
Poftă bună!
Brioşele conțin "miez de ganache înghețat" (125 gr ciocolată cu lapte, 75 gr ciocolată neagră și 240 ml smântână pentru frișcă se pun pe foc până se topește ciocolata, se amestecă bine, se dă la frigider 4 h. După 4 h, se iau lingurițe din amestec și se pun (12 lingurițe) 30 minute la congelator pe o tavă cu hârtie de copt).
Amestecul pentru brioşe:
- 57 gr unt topit
- 50 gr zahăr brun mărunțit
- 25 gr zahăr
- 1 ou mare
- 120 ml lapte
- 2 linguri ulei
- 75 gr ciocolată neagră topită
- 1 linguriță extract vanilie
- 100 gr făină
- 1 linguriță praf de copt
- 1 și 1/2 lingură cacao
- 33 gr ciocolată albă
- 33 gr ciocolată cu lapte
- 33 gr ciocolată neagră.
Se bat ouăle, se adaugă untul, uleiul, laptele și vanilia, apoi ciocolata topită. Se adaugă zahărul, amestecăm, apoi 75 gr făină amestecată cu 1 linguriță praf de copt și cacaoa. Tăiem în bucățele ciocolata, o amestecăm cu cele 25 gr făină rămase și adăugăm în aluat.
Se scot biluțele de ganache din congelator. Punem câte o lingură de aluat în forme, adăugăm biluțele și apoi iar aluat. Se coc 15-20 minute la 180°C.
Se lasă la răcit. Se mărunțesc cu degetele și se presează într-o formă de 14 cm. Dăm la rece.
Crema:
- 200 gr cremă de brânză
- 200 ml smântână pentru frișcă
- 50 gr zahăr pudră
- 50 ml apă rece
- 50 ml lapte fierbinte
- 10 gr gelatină
Hidratăm gelatina în apă rece. După 10 minute o topim în laptele fierbinte. Lăsăm la răcit. Mixăm crema de brânză cu zahărul, adăugăm frișca lichidă, mixăm 3-4 minute. Reducem viteza, adăugăm gelatina cu lapte. Mixăm 1 minut la viteză mare. Turnăm peste blat. Dăm la rece.
Glazura:
Topim 150 gr ciocolată albă cu 25 gr ciocolată cu lapte și 25 gr ciocolată neagră. Turnăm peste cremă. Lăsăm la rece până se întărește ciocolata. Scoatem din formă. Turnăm sos caramel după rețeta de aici.
Ridicăm "placa de ciocolată", o punem pe un fund și o tăiem după imaginație și decorăm feliile de cheesecake.
Poftă bună!
joi, 23 februarie 2017
De la 5 la 5
Țin să menționez din capul locului că articolul ăsta nu e unul în care mă plâng de ceva, ci o expunere realistă a unei zile din viața unei mame care a fost întrebată (indirect) cât mai are de gând să stea acasă.
Contrar opiniei populare că mamele stau degeaba acasă sau suntem într-o vacanță continuă plină de gângureli vesele, țin să vă dezamăgesc. Nu stau degeaba. Deloc.
Ora 5: fie sună alarma ca să-l trezesc pe domnul Soț să meargă la serviciu, fie "sună" bebelușul să sugă. Peste maxim 15 minute, vine baby no. 1 și se bagă şi el în pat lângă mine. Evident că mi-a sărit tot somnul şi încerc, în zadar, să mai adorm. Dar stau cu ochii închiși și simulez relaxare.
Ora 7:30: se trezește bebe şi Patrick odată cu el. Rareori se întâmplă să mai doarmă el în continuare. Așa că ne mutăm în sufragerie, schimbăm scutece, mâncăm biscuiți, pâine prăjită, fructe, etc.
Ora 8: îmi pun cafeaua în speranța că voi avea parte de încă 15 minute de pace. Nerealizabil. Beau cafeaua în acordurile lui Boroboață și alte cântecele pentru copii.
Ora 9: începe agitația. Dominic vrea pe jos, Patrick deja dă ture. Bineînțeles că încă nu se înțeleg, iar eu trebuie să intermediez interacțiunile lor.
Între timp: bag la spălat, fac mâncare (că, deh, suntem la dietă și gătim zilnic), strâng jucării, dau cu aspiratorul, etc. Toate astea în chițăieli cauzate de erupție dentară, anxietate de separare. O desfătare. Până la ora 12, creierul meu este crispat ca atunci când cineva scrie cu cretă nouă pe tablă.
Ora 12: Dominic dă semne de oboseală. Să încerc să-l adorm, zic. Fail. Înapoi în sufragerie.
Ora 12:15: prânz. Scuipat, aruncat, 7.000 de variante ca să fiu sigură că mănâncă ceva.
Ora 13: din nou cu Dominic la somn. Succes! Liniște...
Undeva în jurul orei 14: merge şi Patrick la somn. Zic să ațipesc şi eu cu el, dar nu-mi iese. Stau cu stres că se trezește bebe mic.
14:30: Dodo e treaz. Ura! Am dormit și azi la prânz. De acum până la 20:30, Dominic urlă și mârâie continuu. Degeaba vine Andrei și mai schimbă atmosfera. El urlă sau mârâie. Între timp, se trezește și Patrick.
Dacă mai am și comenzi de dulciuri, m-am scos. Creierul meu vibrează... de disconfort. Limita e pe punctul de a fi depășită, nu că ar fi prima oară.
Între timp mai gătesc pentru a doua zi, mai beau un ceai reîncălzit de minim 6 ori, mai țip și pândesc ceasul ca să iau cina. De pe la 19 lucrurile se mai domolesc şi râdem, ne jucăm, ne bucurăm unii de alții. Până îi vine somnul lui Dodo şi redevine gremlin.
20:15: ne pregătim de somn, punem bara, ne mai gâdilăm și la 20:30 se instaurează liniștea.
21 or so: după minim 30 de minute de supt, Dodo doarme. Pentru minim 2 h (teoretic). Mă furişez să-mi fac exercițiile. Dacă nu mă întrerupe nimeni, până la 22 le termin, dar asta se întâmplă extrem de rar.
23: în cel mai fericit caz, la ora asta am terminat exercițiile, l-am alăptat pe Dodo minim o dată şi urmează să-mi beau ceaiul în liniște deplină, trăgând cu ochiul la White Collar. Și am și făcut cafeaua pentru dimineață.
În varianta obișnuită, este trecut de 00, am alăptat de minim 4 ori și încă n-am terminat exercițiile.
Deci, undeva între 23:45 și 01:00 ajung şi eu în pat.
01:00 - 05:00: timp de odihnă. În realitate: timp pentru 4-5 alăptări, un milion de gânduri, idei, uitat la ceas, insomnie.
Așa că... mai am de gând să stau acasă, deși ar fi mai ușor să duc copiii la grădiniță, creşă, bunici, bonă și să muncesc la un job, în loc să muncesc 24 din 24.
E greu? Da! E frumos? Da! Sunt la limita nebuniei și epuizării? Da! Sper să devină mai ușor? Clar! Dar asta nu înseamnă nici că mă plâng, nici că e așa de simplu să jonglez cu toate astea. Fac ce pot eu mai bine.
Și ideal şi de bun simț ar fi să nu vă mai preocupe statul meu acasă. Doar dacă vreți să mă ajutați sau să încercați să rezistați de la 5 la 5 în locul meu.
Semnat: toate mamele care stau degeaba acasă.
Contrar opiniei populare că mamele stau degeaba acasă sau suntem într-o vacanță continuă plină de gângureli vesele, țin să vă dezamăgesc. Nu stau degeaba. Deloc.
Ora 5: fie sună alarma ca să-l trezesc pe domnul Soț să meargă la serviciu, fie "sună" bebelușul să sugă. Peste maxim 15 minute, vine baby no. 1 și se bagă şi el în pat lângă mine. Evident că mi-a sărit tot somnul şi încerc, în zadar, să mai adorm. Dar stau cu ochii închiși și simulez relaxare.
Ora 7:30: se trezește bebe şi Patrick odată cu el. Rareori se întâmplă să mai doarmă el în continuare. Așa că ne mutăm în sufragerie, schimbăm scutece, mâncăm biscuiți, pâine prăjită, fructe, etc.
Ora 8: îmi pun cafeaua în speranța că voi avea parte de încă 15 minute de pace. Nerealizabil. Beau cafeaua în acordurile lui Boroboață și alte cântecele pentru copii.
Ora 9: începe agitația. Dominic vrea pe jos, Patrick deja dă ture. Bineînțeles că încă nu se înțeleg, iar eu trebuie să intermediez interacțiunile lor.
Între timp: bag la spălat, fac mâncare (că, deh, suntem la dietă și gătim zilnic), strâng jucării, dau cu aspiratorul, etc. Toate astea în chițăieli cauzate de erupție dentară, anxietate de separare. O desfătare. Până la ora 12, creierul meu este crispat ca atunci când cineva scrie cu cretă nouă pe tablă.
Ora 12: Dominic dă semne de oboseală. Să încerc să-l adorm, zic. Fail. Înapoi în sufragerie.
Ora 12:15: prânz. Scuipat, aruncat, 7.000 de variante ca să fiu sigură că mănâncă ceva.
Ora 13: din nou cu Dominic la somn. Succes! Liniște...
Undeva în jurul orei 14: merge şi Patrick la somn. Zic să ațipesc şi eu cu el, dar nu-mi iese. Stau cu stres că se trezește bebe mic.
14:30: Dodo e treaz. Ura! Am dormit și azi la prânz. De acum până la 20:30, Dominic urlă și mârâie continuu. Degeaba vine Andrei și mai schimbă atmosfera. El urlă sau mârâie. Între timp, se trezește și Patrick.
Dacă mai am și comenzi de dulciuri, m-am scos. Creierul meu vibrează... de disconfort. Limita e pe punctul de a fi depășită, nu că ar fi prima oară.
Între timp mai gătesc pentru a doua zi, mai beau un ceai reîncălzit de minim 6 ori, mai țip și pândesc ceasul ca să iau cina. De pe la 19 lucrurile se mai domolesc şi râdem, ne jucăm, ne bucurăm unii de alții. Până îi vine somnul lui Dodo şi redevine gremlin.
20:15: ne pregătim de somn, punem bara, ne mai gâdilăm și la 20:30 se instaurează liniștea.
21 or so: după minim 30 de minute de supt, Dodo doarme. Pentru minim 2 h (teoretic). Mă furişez să-mi fac exercițiile. Dacă nu mă întrerupe nimeni, până la 22 le termin, dar asta se întâmplă extrem de rar.
23: în cel mai fericit caz, la ora asta am terminat exercițiile, l-am alăptat pe Dodo minim o dată şi urmează să-mi beau ceaiul în liniște deplină, trăgând cu ochiul la White Collar. Și am și făcut cafeaua pentru dimineață.
În varianta obișnuită, este trecut de 00, am alăptat de minim 4 ori și încă n-am terminat exercițiile.
Deci, undeva între 23:45 și 01:00 ajung şi eu în pat.
01:00 - 05:00: timp de odihnă. În realitate: timp pentru 4-5 alăptări, un milion de gânduri, idei, uitat la ceas, insomnie.
Așa că... mai am de gând să stau acasă, deși ar fi mai ușor să duc copiii la grădiniță, creşă, bunici, bonă și să muncesc la un job, în loc să muncesc 24 din 24.
E greu? Da! E frumos? Da! Sunt la limita nebuniei și epuizării? Da! Sper să devină mai ușor? Clar! Dar asta nu înseamnă nici că mă plâng, nici că e așa de simplu să jonglez cu toate astea. Fac ce pot eu mai bine.
Și ideal şi de bun simț ar fi să nu vă mai preocupe statul meu acasă. Doar dacă vreți să mă ajutați sau să încercați să rezistați de la 5 la 5 în locul meu.
Semnat: toate mamele care stau degeaba acasă.
marți, 14 februarie 2017
Îndrăgosteală, Valentine's day și Dragobete
S-a umplut spațiul virtual de inimioare, declarații de iubire care de care mai siropoase, animale de pluș, bijuterii, flori, cine romantice și alte de-ale îndrăgostelii.
14 februarie se știe că e o "sărbătoare" împrumutată de la americani. N-am nimic cu asta, căci e un prilej în plus să fac ceva dulce, să zic ceva frumos, să fac ceva deosebit. Deși, pot să spun că nu sărbătoresc în mod expres nici Valentine's day, nici tradiționalul Dragobete, anul ăsta am organizat un concurs cu finalitate pe 24 februarie. Așa mi-a venit.
Aşa... ideea era că manifestările de iubire și îndrăgosteală n-ar trebui să aibă o zi anume. Dacă vreți să faceți tam-tam, faceți într-o zi care semnifică ceva pentru voi (aniversarea căsătoriei, când v-ați cunoscut, primul sărut - pentru cine mai ține minte -, etc.). Valentine's day, Dragobete și alte zile dedicate iubirii universale... sunt așa... la grămadă.
Nu mă înțelegeți greşit! Eu le țin pe toate pentru că-mi place să răsfăț și să fiu răsfățată. Cu doi copii... nu prea te mai răsfeți zilnic cu soțul... mai degrabă de două, trei ori pe săptămână. În rest, ne ștergem câte un pupic la cinci dimineața când el pleacă la serviciu și seara când împărțim scutece, biberoane și pijamale.
Așa că... sărbătoriți în fiecare zi iubirea și îndrăgosteala și dați artificii și lampioane în zilele care sunt speciale pentru voi.
Cum zice americanul: Happy Valentine's day! Iubiți-vă mult!
14 februarie se știe că e o "sărbătoare" împrumutată de la americani. N-am nimic cu asta, căci e un prilej în plus să fac ceva dulce, să zic ceva frumos, să fac ceva deosebit. Deși, pot să spun că nu sărbătoresc în mod expres nici Valentine's day, nici tradiționalul Dragobete, anul ăsta am organizat un concurs cu finalitate pe 24 februarie. Așa mi-a venit.
Aşa... ideea era că manifestările de iubire și îndrăgosteală n-ar trebui să aibă o zi anume. Dacă vreți să faceți tam-tam, faceți într-o zi care semnifică ceva pentru voi (aniversarea căsătoriei, când v-ați cunoscut, primul sărut - pentru cine mai ține minte -, etc.). Valentine's day, Dragobete și alte zile dedicate iubirii universale... sunt așa... la grămadă.
Nu mă înțelegeți greşit! Eu le țin pe toate pentru că-mi place să răsfăț și să fiu răsfățată. Cu doi copii... nu prea te mai răsfeți zilnic cu soțul... mai degrabă de două, trei ori pe săptămână. În rest, ne ștergem câte un pupic la cinci dimineața când el pleacă la serviciu și seara când împărțim scutece, biberoane și pijamale.
Așa că... sărbătoriți în fiecare zi iubirea și îndrăgosteala și dați artificii și lampioane în zilele care sunt speciale pentru voi.
luni, 13 februarie 2017
Oamenii mor... pur și simplu...
...iar tu rămâi nemișcat în fața veștii. În cap ți se aglomerează o mulțime de gânduri. Ai fi spus mai multe. Ai fi gândit mai puține. Ai fi luat legătura mai des. Zilele trecute ți-a fugit gândul la acea persoană și acum nu mai e. Te uiți la ultimele mesaje și îți dai seama că ai vrut să mai scrii ceva în ziua aia, dar te-ai luat cu altceva și ai uitat. Iar azi... azi nu mai ai cui să scrii.
Vestea dispariției unui cunoscut, mai ales dacă ai pierdut și tu pe cineva drag în condiții similare, te aduce în trecut. 0235 435 835. Îmi răsună în cap numărul mamaiei mele. 0235 435 835... obsesiv. Îmi vine să-l formez, dar nu va răspunde ea. Probabil nici nu mai e alocat. La începutul săptămânii m-am gândit la ea. În martie se fac 8 ani... de când m-a lăsat singură. Femeia care mereu m-a înțeles și m-a văzut așa cum sunt, care mi-a fost mereu alături, care m-ar fi ajutat să fiu mai bună decât sunt, care ar fi avut răspuns la toate întrebările mele, care ar fi știut când nu mi-e bine deși spun că sunt, care m-ar fi strâns în brațe și m-ar fi mângâiat pe păr și m-aș fi simțit acceptată exact asa cum sunt. Femeia care ar fi crezut în mine, care ar fi știut că fac tot ce pot eu mai bine pentru copiii mei, care ar fi fost sigură că nu greșesc cu nimic în educația lor, care mi-ar fi stat alături orice aș fi făcut și care niciodată nu m-ar fi amărât mai mult decât sunt. A plecat, a dispărut... 0235 435 835... m-a lăsat furioasă pentru că nu o văd când am nevoie de ea, nu o aud...
Oamenii mor... pur și simplu...
Spuneți mai mult. Vorbiți cu, cunoscuții voștri... când veți primi apelul sau mesajul... să fiți împăcați. Să nu vă copleșească vina lui "aș fi spus mai mult".
Dumnezeu să-i odihnească!
Vestea dispariției unui cunoscut, mai ales dacă ai pierdut și tu pe cineva drag în condiții similare, te aduce în trecut. 0235 435 835. Îmi răsună în cap numărul mamaiei mele. 0235 435 835... obsesiv. Îmi vine să-l formez, dar nu va răspunde ea. Probabil nici nu mai e alocat. La începutul săptămânii m-am gândit la ea. În martie se fac 8 ani... de când m-a lăsat singură. Femeia care mereu m-a înțeles și m-a văzut așa cum sunt, care mi-a fost mereu alături, care m-ar fi ajutat să fiu mai bună decât sunt, care ar fi avut răspuns la toate întrebările mele, care ar fi știut când nu mi-e bine deși spun că sunt, care m-ar fi strâns în brațe și m-ar fi mângâiat pe păr și m-aș fi simțit acceptată exact asa cum sunt. Femeia care ar fi crezut în mine, care ar fi știut că fac tot ce pot eu mai bine pentru copiii mei, care ar fi fost sigură că nu greșesc cu nimic în educația lor, care mi-ar fi stat alături orice aș fi făcut și care niciodată nu m-ar fi amărât mai mult decât sunt. A plecat, a dispărut... 0235 435 835... m-a lăsat furioasă pentru că nu o văd când am nevoie de ea, nu o aud...
Oamenii mor... pur și simplu...
Spuneți mai mult. Vorbiți cu, cunoscuții voștri... când veți primi apelul sau mesajul... să fiți împăcați. Să nu vă copleșească vina lui "aș fi spus mai mult".
Dumnezeu să-i odihnească!
miercuri, 1 februarie 2017
Minți criminale
Nu știu câți dintre voi urmăresc sau au urmărit serialul Minți Criminale, dar zău de nu m-am simțit ca într-unul dintre episoade când am aflat că s-a adoptat legea grațierii.
În episodul respectiv, o parte din echipă se afla la o închisoare de maximă securitate și Emily Prentiss a ajuns în secțiunea cu cei mai periculoși criminali. Între timp, deținuții puseseră stăpânire pe închisoare și, în timp ce ea era fix în centrul celulelor cu criminalii respectivi, au început să se deschidă ușile. You got the picture, right?
Fix aşa m-am văzut și eu ca mamă, ca femeie, ca soție. Poporul român se află în mijlocul închisorii și toți violatorii, hoții, pedofilii, criminalii sunt liberi să ne țină închiși în case, speriați de ce am putea păți. Sper că cei care au votat cu acest guvern să se fi pus bine cu aleșii lor și să nu și-i vadă pe cei dragi violați, mutilați sau în sicriu.
O să ajungem să purtăm arme ca americanii. Probabil va urma un val de cereri pentru port armă, căci cei care ar fi trebuit să ne protejeze cât de cât, ne-au expus pur și simplu la cele mai cumplite orori.
Ziceți că părinții de azi sunt obsedați de control? Că ne ducem și aducem copiii de la grădiniță, școală, liceu, în curând și de la facultate? Voi v-ați lăsa singuri copiii când știți că la orice colț ar putea fi un pedofil care se uită la el și se masturbează sau plănuieşte să-i facă lucruri pe care mintea voastră nici nu și le poate imagina?
Vă doresc să culegeți ce ați semănat! În rest... numai de bine!
#fioripeşiraspinării
În episodul respectiv, o parte din echipă se afla la o închisoare de maximă securitate și Emily Prentiss a ajuns în secțiunea cu cei mai periculoși criminali. Între timp, deținuții puseseră stăpânire pe închisoare și, în timp ce ea era fix în centrul celulelor cu criminalii respectivi, au început să se deschidă ușile. You got the picture, right?
Fix aşa m-am văzut și eu ca mamă, ca femeie, ca soție. Poporul român se află în mijlocul închisorii și toți violatorii, hoții, pedofilii, criminalii sunt liberi să ne țină închiși în case, speriați de ce am putea păți. Sper că cei care au votat cu acest guvern să se fi pus bine cu aleșii lor și să nu și-i vadă pe cei dragi violați, mutilați sau în sicriu.
O să ajungem să purtăm arme ca americanii. Probabil va urma un val de cereri pentru port armă, căci cei care ar fi trebuit să ne protejeze cât de cât, ne-au expus pur și simplu la cele mai cumplite orori.
Ziceți că părinții de azi sunt obsedați de control? Că ne ducem și aducem copiii de la grădiniță, școală, liceu, în curând și de la facultate? Voi v-ați lăsa singuri copiii când știți că la orice colț ar putea fi un pedofil care se uită la el și se masturbează sau plănuieşte să-i facă lucruri pe care mintea voastră nici nu și le poate imagina?
Vă doresc să culegeți ce ați semănat! În rest... numai de bine!
#fioripeşiraspinării
marți, 31 ianuarie 2017
Existai şi înainte de Facebook
S-a împământenit o vorbă stupidă "nu ai Facebook, nu exiști." După nu ştiu câți ani de Facebook, vă zic sigur că exiști oricum. Nici măcar nu-mi aduc aminte de când am cont de Facebook, dar știu sigur că acum, x ani mai târziu, regret că l-am făcut.
Facebook este un drog. O dependență și nici măcar nu ne dăm seama. Sau ne dăm seama, dar zicem că nu e așa de rău. Ne ascundem pe Facebook, messenger, WhatsApp. De abia mai știm să vorbim la telefon, însă în online suntem cei mai comunicativi.
Nu erai mort înainte de Facebook, dar ești acum. Nu erai singur înainte de Facebook, dar ești acum. Dacă părăsești Facebook, nu o să dispari. O să exiști, cum existai și înainte de el.
Mi-e silă de Facebook. Am ajuns și la sentimentul ăsta. Mi-e silă și de smartphone-ul meu care adesea este filtrul prin care îmi văd familia. Vă e dor de noi? Urcați în maşină. Ne e dor de voi? Urcăm în mașină. Nu puteți veni? Sunați să ne auzim. Așa o să facem și noi.
Am uitat că există viață reală și că e infinit mai fascinantă și importantă decât cea virtuală.
Acesta este primul pas în demersul meu de a renunța la Facebook. Facebook și restul aplicațiilor de socializare ne înlănțuie. Suntem sclavii tehnologiei. Poate sună dur, dar asta e. Tot ce facem, facem pe telefon și obligatoriu pe Facebook.
Știu, o să ziceți că Facebook ajută la business, la clienți, bla, bla. Rahat! Dacă ești bun, clienții te găsesc oricum! Publicitate îți poți face şi din poartă în poartă.
Nu vă dați seama, dar Facebook fură timp. Faptul că fură informații și le vinde e nimic pe lângă timpul furat. Vă fură timpul cu familia, cu prietenii, timpul de relaxare, timpul de muncă. Tot! Oriunde sunteți, vă verificați Facebook-ul. La masă, în parc, acasă, înainte de culcare, dimineața la trezire. Tot timpul! Și ăsta e timp furat.
De mult timp vreau să renunț la Facebook. Primul pas l-am făcut mai de mult. Am renunțat la aplicație. În curând voi renunța și la cont. Mai am de salvat datele persoanelor pe care le-am cunoscut în ultimii doi ani și cu care vreau să păstrez legătura, dacă or vrea și ele. În rest... numai de bine.
Facebook nu-mi va da înapoi timpul pierdut până acum, dar eu pot începe să nu-i mai dau din timpul ce mi-a rămas.
Existam și înainte de Facebook și voi exista și după.
Facebook este un drog. O dependență și nici măcar nu ne dăm seama. Sau ne dăm seama, dar zicem că nu e așa de rău. Ne ascundem pe Facebook, messenger, WhatsApp. De abia mai știm să vorbim la telefon, însă în online suntem cei mai comunicativi.
Nu erai mort înainte de Facebook, dar ești acum. Nu erai singur înainte de Facebook, dar ești acum. Dacă părăsești Facebook, nu o să dispari. O să exiști, cum existai și înainte de el.
Mi-e silă de Facebook. Am ajuns și la sentimentul ăsta. Mi-e silă și de smartphone-ul meu care adesea este filtrul prin care îmi văd familia. Vă e dor de noi? Urcați în maşină. Ne e dor de voi? Urcăm în mașină. Nu puteți veni? Sunați să ne auzim. Așa o să facem și noi.
Am uitat că există viață reală și că e infinit mai fascinantă și importantă decât cea virtuală.
Acesta este primul pas în demersul meu de a renunța la Facebook. Facebook și restul aplicațiilor de socializare ne înlănțuie. Suntem sclavii tehnologiei. Poate sună dur, dar asta e. Tot ce facem, facem pe telefon și obligatoriu pe Facebook.
Știu, o să ziceți că Facebook ajută la business, la clienți, bla, bla. Rahat! Dacă ești bun, clienții te găsesc oricum! Publicitate îți poți face şi din poartă în poartă.
Nu vă dați seama, dar Facebook fură timp. Faptul că fură informații și le vinde e nimic pe lângă timpul furat. Vă fură timpul cu familia, cu prietenii, timpul de relaxare, timpul de muncă. Tot! Oriunde sunteți, vă verificați Facebook-ul. La masă, în parc, acasă, înainte de culcare, dimineața la trezire. Tot timpul! Și ăsta e timp furat.
De mult timp vreau să renunț la Facebook. Primul pas l-am făcut mai de mult. Am renunțat la aplicație. În curând voi renunța și la cont. Mai am de salvat datele persoanelor pe care le-am cunoscut în ultimii doi ani și cu care vreau să păstrez legătura, dacă or vrea și ele. În rest... numai de bine.
Facebook nu-mi va da înapoi timpul pierdut până acum, dar eu pot începe să nu-i mai dau din timpul ce mi-a rămas.
Existam și înainte de Facebook și voi exista și după.
duminică, 29 ianuarie 2017
Dieta Rina - noțiuni de bază -
Rina are două etape: Rina 1 care durează 90 de zile și Rina 2 care durează tot atât, dar diferă combinațiile alimentare.
Rina 1 este structurată pe un ciclu de 4 zile (proteine, amidon, carbohidrați și vitamine) care se repetă până la sfârșitul celor 90 de zile.
Regulile de bază sunt următoarele:
- în fiecare zi, primul lucru care trebuie să-l faceţi este să beţi un pahar de apă minerală cu conţinut bogat sodiu sau un pahar de apă călduţă cu o linguriţă de oţet de mere şi miere de albine.
- dimineața se mănâncă doar fructe din două în două ore dacă ți-e foame (mie la început îmi era foame și așa mâncam), iar ultima masă de fructe trebuie să fie cu două ore înainte de prânz.
- prânzul se ia între orele 12 - 14 (eu recomand ora 14. Dacă mâncați mai devreme, aveți toate șansele să vi se facă foame și să călcați strâmb).
- între prânz și cină nu se mănâncă nimic.
- cina se ia până în ora 20 și trebuie să fie jumătate din prânz (mie nu-mi iese treaba asta cu jumătate din prânz).
- minim 2 l de apă pe zi. Apa este unul dintre secretele acestei diete. Nu bei, nu prea slăbești. De asemenea, ceaiurile ajută mult. Eu am devenit mare băutoare de ceai.
- pâinea este permisă doar la prânz, în zilele de proteine (P) - 2 felii pâine, amidon (A) - 1-2 felii de pâine și carbohidrați (C) - 4-5 felii pâine.
- este permisă 1 lingură de grăsime pe zi (unt/ulei/smântână) pentru gătit și una pentru salate.
- murăturile sunt permise la P, A, C, dar trebuie consumate cu grijă căci pot duce la retenție de apă, fiind bogate în sare.
- există o serie de legume permise zilnic: varză, ciuperci, morcov, țelină, broccoli, spanac, conopidă, gulii, vinete, roșii, castraveți, ridichi, ceapă, usturoi, salată, urzici, lobodă, hrean, dovlecei, ardei, andive, anghinare, măsline, păstârnac, spanac, praz (eu aș trece și măslinele doar la P, A, C pentru că au sare și la vitamine nu-s tocmai de ajutor).
-proteinele nu se combină. Alegeți o singură proteină (carne/lactate/ouă) la ziua de P și pe aceea o mâncați la prânz și cină.
Acum să vedem ce putem mânca în fiecare zi.
La PROTEINE putem mânca:
- carne (piept de pui, somon, vită, salam, cârnăciori, pulpe de pui, păstrăv, cotlet de porc, hamburger de pui, conserva ton, pește, scoici, ciocănele pui, conservă sardele, coaste slabe de porc, curcan);
- lactate (brânză degresată, parmezan, brânză feta, iaurt dietetic, mozzarella, cascaval, telemea desărată);
- ouă (trei pe zi - două la prânz, unul la cină);
- legume permise zilnic;
- 1-2 felii de pâine.
!!! Un singur fel de carne pe zi, adică dacă ați mâncat curcan la prânz, tot asta mâncați și la cină. !!!
La AMIDON putem mânca:
- varză acră, cartofi, porumb boabe, mazăre, fasole verde, castraveți murati, varză creață, fasole galbenă, soia, orez, linte, fasole uscată, fulgi de soia, năut, mei;
- legume permise zilnic;
- 1-2 felii de pâine.
!!! Amidonul se poate combina: orez+porumb, fasole+soia, etc. !!!
La CARBOHIDRAȚI putem mânca:
LA PRÂNZ
- făină albă, făină integrală, făină de hrișcă, făină de porumb, spaghete, lasagna, cous-cous, foietaj, paste integrale, tăiței, graham, paste cu spanac, tortilla, mămăligă;
- legume permise zilnic;
- 4-5 felii de pâine.
LA CINĂ:
- meniul mesei de prânz (înjumătățit cantitativ) SAU produse de patiserie dulci SAU sarate SAU o felie de tort SAU înghețată în limita a 150 gr.
- OBLIGATORIU 4 bucatele ciocolată neagră minim 80% (eu aș zice înainte de masă căci ajută la instalarea sațietății).
La VITAMINE putem mânca:
- Fructe/legume din 2 în 2 ore. Se pot servi până la amiază fructe, iar după, legume (cele permise zilnic), supe, crude, coapte, salate sau fierte fără zahăr, ulei,sare.
- semințe de dovleac, floarea soarelui, alune CRUDE, fructe uscate în limita a 100 gr, împărțite în 4 mese de câte 25 gr.
ZIUA DE APA
O dată pe lună, obligatoriu după o zi de vitamine (o dată la 29 de zile) urmează o zi de apă, după care începeţi din nou cu o zi de proteine. În zilele de apă veţi bea numai apă. Dacă nu vă puteţi abţine de la mâncare, preparaţi o supă de legume sau sucuri din fructe sau legume proaspete (sau săriţi peste ziua de apă). Apa este indispensabilă; trebuie să beţi în fiecare zi. (Eu nu țin ziua de apă.)
Cam astea sunt principiile de bază ale dietei Rina conform cărții. În articolele următoare, voi detalia meniul nostru zilnic, precum și "adaptările" mele la această dietă.
De asemenea, voi scrie și despre Rina 2 (etapa de menținere, care este și ea esențială).
Spor la slăbit!
Rina 1 este structurată pe un ciclu de 4 zile (proteine, amidon, carbohidrați și vitamine) care se repetă până la sfârșitul celor 90 de zile.
Regulile de bază sunt următoarele:
- în fiecare zi, primul lucru care trebuie să-l faceţi este să beţi un pahar de apă minerală cu conţinut bogat sodiu sau un pahar de apă călduţă cu o linguriţă de oţet de mere şi miere de albine.
- dimineața se mănâncă doar fructe din două în două ore dacă ți-e foame (mie la început îmi era foame și așa mâncam), iar ultima masă de fructe trebuie să fie cu două ore înainte de prânz.
- prânzul se ia între orele 12 - 14 (eu recomand ora 14. Dacă mâncați mai devreme, aveți toate șansele să vi se facă foame și să călcați strâmb).
- între prânz și cină nu se mănâncă nimic.
- cina se ia până în ora 20 și trebuie să fie jumătate din prânz (mie nu-mi iese treaba asta cu jumătate din prânz).
- minim 2 l de apă pe zi. Apa este unul dintre secretele acestei diete. Nu bei, nu prea slăbești. De asemenea, ceaiurile ajută mult. Eu am devenit mare băutoare de ceai.
- pâinea este permisă doar la prânz, în zilele de proteine (P) - 2 felii pâine, amidon (A) - 1-2 felii de pâine și carbohidrați (C) - 4-5 felii pâine.
- este permisă 1 lingură de grăsime pe zi (unt/ulei/smântână) pentru gătit și una pentru salate.
- murăturile sunt permise la P, A, C, dar trebuie consumate cu grijă căci pot duce la retenție de apă, fiind bogate în sare.
- există o serie de legume permise zilnic: varză, ciuperci, morcov, țelină, broccoli, spanac, conopidă, gulii, vinete, roșii, castraveți, ridichi, ceapă, usturoi, salată, urzici, lobodă, hrean, dovlecei, ardei, andive, anghinare, măsline, păstârnac, spanac, praz (eu aș trece și măslinele doar la P, A, C pentru că au sare și la vitamine nu-s tocmai de ajutor).
-proteinele nu se combină. Alegeți o singură proteină (carne/lactate/ouă) la ziua de P și pe aceea o mâncați la prânz și cină.
Acum să vedem ce putem mânca în fiecare zi.
La PROTEINE putem mânca:
- carne (piept de pui, somon, vită, salam, cârnăciori, pulpe de pui, păstrăv, cotlet de porc, hamburger de pui, conserva ton, pește, scoici, ciocănele pui, conservă sardele, coaste slabe de porc, curcan);
- lactate (brânză degresată, parmezan, brânză feta, iaurt dietetic, mozzarella, cascaval, telemea desărată);
- ouă (trei pe zi - două la prânz, unul la cină);
- legume permise zilnic;
- 1-2 felii de pâine.
!!! Un singur fel de carne pe zi, adică dacă ați mâncat curcan la prânz, tot asta mâncați și la cină. !!!
La AMIDON putem mânca:
- varză acră, cartofi, porumb boabe, mazăre, fasole verde, castraveți murati, varză creață, fasole galbenă, soia, orez, linte, fasole uscată, fulgi de soia, năut, mei;
- legume permise zilnic;
- 1-2 felii de pâine.
!!! Amidonul se poate combina: orez+porumb, fasole+soia, etc. !!!
La CARBOHIDRAȚI putem mânca:
LA PRÂNZ
- făină albă, făină integrală, făină de hrișcă, făină de porumb, spaghete, lasagna, cous-cous, foietaj, paste integrale, tăiței, graham, paste cu spanac, tortilla, mămăligă;
- legume permise zilnic;
- 4-5 felii de pâine.
LA CINĂ:
- meniul mesei de prânz (înjumătățit cantitativ) SAU produse de patiserie dulci SAU sarate SAU o felie de tort SAU înghețată în limita a 150 gr.
- OBLIGATORIU 4 bucatele ciocolată neagră minim 80% (eu aș zice înainte de masă căci ajută la instalarea sațietății).
La VITAMINE putem mânca:
- Fructe/legume din 2 în 2 ore. Se pot servi până la amiază fructe, iar după, legume (cele permise zilnic), supe, crude, coapte, salate sau fierte fără zahăr, ulei,sare.
- semințe de dovleac, floarea soarelui, alune CRUDE, fructe uscate în limita a 100 gr, împărțite în 4 mese de câte 25 gr.
ZIUA DE APA
O dată pe lună, obligatoriu după o zi de vitamine (o dată la 29 de zile) urmează o zi de apă, după care începeţi din nou cu o zi de proteine. În zilele de apă veţi bea numai apă. Dacă nu vă puteţi abţine de la mâncare, preparaţi o supă de legume sau sucuri din fructe sau legume proaspete (sau săriţi peste ziua de apă). Apa este indispensabilă; trebuie să beţi în fiecare zi. (Eu nu țin ziua de apă.)
Cam astea sunt principiile de bază ale dietei Rina conform cărții. În articolele următoare, voi detalia meniul nostru zilnic, precum și "adaptările" mele la această dietă.
De asemenea, voi scrie și despre Rina 2 (etapa de menținere, care este și ea esențială).
Spor la slăbit!
miercuri, 25 ianuarie 2017
Iubitului meu
Acum fix zece ani, într-o zi de 25 ianuarie, eram într-un club de biliard de la Unirii, cred că After Dark îi zicea, și îți sărbătoream ziua de naștere cu câțiva colegi de la facultate. Aceea a fost ziua de start pentru locul unde ne aflăm azi. Nu pot să-ți uit zâmbetul antipatic 🤣, care mă enerva și mă intriga în același timp și care urma să devină zâmbetul meu preferat din fiecare zi. Atunci nu ştiam ce va urma, însă tu deja aveai planuri cu mine și iată că am ajuns aici.
Am ajuns să te iubesc așa cum te iubesc azi, să fiu îndrăgostită de tine ca atunci, să mi-o ia razna fluturii chiar și după zece ani ca-n zilele alea în care doar ne "fugăream".
Ești perechea mea, dar nu "made in Heaven" ("făcută în Rai"), altfel cred că ne-am plictisi. Scopul tău e să-mi condimentezi viața și să-mi testezi limitele împreună cu copiii ca să fiu mereu mai bună și mai puternică.
Azi e despre tine și despre cum îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale și mamei tale că te-a adus pe lumea astea ca să te întâlnesc.
Iar ție îți mulțumesc pentru sufletul tău bun și pentru cum mă iubești, pentru persoana care ești și pentru ăștia zece ani în care a curs lapte și miere și pelin, dar azi, trăgând linie, nu se putea mai bine.
La mulți ani, iubitul meu frumos și unic! Te iubesc pentru totdeauna!
Am ajuns să te iubesc așa cum te iubesc azi, să fiu îndrăgostită de tine ca atunci, să mi-o ia razna fluturii chiar și după zece ani ca-n zilele alea în care doar ne "fugăream".
Ești perechea mea, dar nu "made in Heaven" ("făcută în Rai"), altfel cred că ne-am plictisi. Scopul tău e să-mi condimentezi viața și să-mi testezi limitele împreună cu copiii ca să fiu mereu mai bună și mai puternică.
Azi e despre tine și despre cum îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale și mamei tale că te-a adus pe lumea astea ca să te întâlnesc.
Iar ție îți mulțumesc pentru sufletul tău bun și pentru cum mă iubești, pentru persoana care ești și pentru ăștia zece ani în care a curs lapte și miere și pelin, dar azi, trăgând linie, nu se putea mai bine.
La mulți ani, iubitul meu frumos și unic! Te iubesc pentru totdeauna!
marți, 24 ianuarie 2017
...dar ține Dieta Rina
Mai țineți minte articolul meu despre slăbit și cum nu reușeam eu să slăbesc? Iată că s-a produs minunea și din 9 ianuarie le-am pus gând rău kilogramelor și m-am apucat de dieta Rina și de exerciții.
Ce promite Rina și de ce am ales-o pe ea? În primul rând, am ales-o pentru că am mai ținut-o și am slăbit 10 kg, pentru că nu mor de foame și pentru că e de durată și cu efecte pe termen lung dacă te ții de ea și e compatibilă cu alăptarea. Bine, bine, dar eu de ce o țin iar dacă e așa grozavă, nu? Pentru că fix când am terminat prima etapă, am rămas însărcinată cu al doilea copil și poftele mi-au pus capac.
I-am spus dietă pentru că în prima etapă este într-adevăr o dietă în sensul că sunt niște reguli stricte de urmat, iar din a doua etapă eu o văd ca fiind un stil de viață.
Mâine va urma un articol detaliat despre cum se ține Rina și cum am adaptat-o pentru noi.
P.s.: nu mai spun că am scăpat și de grija mâncatului variat la copii.
Ce promite Rina și de ce am ales-o pe ea? În primul rând, am ales-o pentru că am mai ținut-o și am slăbit 10 kg, pentru că nu mor de foame și pentru că e de durată și cu efecte pe termen lung dacă te ții de ea și e compatibilă cu alăptarea. Bine, bine, dar eu de ce o țin iar dacă e așa grozavă, nu? Pentru că fix când am terminat prima etapă, am rămas însărcinată cu al doilea copil și poftele mi-au pus capac.
I-am spus dietă pentru că în prima etapă este într-adevăr o dietă în sensul că sunt niște reguli stricte de urmat, iar din a doua etapă eu o văd ca fiind un stil de viață.
Mâine va urma un articol detaliat despre cum se ține Rina și cum am adaptat-o pentru noi.
P.s.: nu mai spun că am scăpat și de grija mâncatului variat la copii.
marți, 10 ianuarie 2017
2017
Bine v-am găsit în 2017, dragii mei. Luna decembrie a fost una foarte plină și de câte ori m-am apucat să scriu articolul ăsta, am adormit cu telefonul în mână sau mi l-am scăpat peste ochi. :)))
Decembrie a fost despre familie, prăjituri, zâmbete, prieteni, fapte bune, cadouri de suflet, acceptare, renunțare, promisiuni secrete, rezoluții nerostite, iubire, rising above.
Anul 2016 a fost un an în care am câștigat, am pierdut, am suferit şi m-am bucurat, am dat tot ce am avut mai bun, am învățat multe, am cunoscut oameni minunați, am legat noi prietenii, am fost surprinsă plăcut și dezamăgită, dar asta e viața. O combinație de bune şi mai puțin bune.
Ce mi-am propus pentru acest an? Să fiu mai bună decât am fost, să continui să învăț, să cresc (nu fizic :)) aici e de slăbit), să să fiu mai îngăduitoare și atentă cu mine, să iubesc mai mult în fiecare zi, iar la sfârșitul lui 2017, să bifez toate căsuțele ce mi le-am pus pe listă.
Voi ce planuri aveți pentru 2017?
Un an fantastic vă doresc!
Decembrie a fost despre familie, prăjituri, zâmbete, prieteni, fapte bune, cadouri de suflet, acceptare, renunțare, promisiuni secrete, rezoluții nerostite, iubire, rising above.
Anul 2016 a fost un an în care am câștigat, am pierdut, am suferit şi m-am bucurat, am dat tot ce am avut mai bun, am învățat multe, am cunoscut oameni minunați, am legat noi prietenii, am fost surprinsă plăcut și dezamăgită, dar asta e viața. O combinație de bune şi mai puțin bune.
Ce mi-am propus pentru acest an? Să fiu mai bună decât am fost, să continui să învăț, să cresc (nu fizic :)) aici e de slăbit), să să fiu mai îngăduitoare și atentă cu mine, să iubesc mai mult în fiecare zi, iar la sfârșitul lui 2017, să bifez toate căsuțele ce mi le-am pus pe listă.
Voi ce planuri aveți pentru 2017?
Un an fantastic vă doresc!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)