Nu vreau să scap

        Sunt zile ca astea când planetele sunt complet nealiniate și totul pare să se precipite doar ca să îmi ies din minți, să țip ca un balaur la copii, pisici, câini, pretty much la oricine. Ştiu. Nu e bine nici pentru ei, nici pentru mine. Eu plâng după ce urlu și mă simt cea mai praf mamă, ei plâng oricum, dar mai tare după ce urlu și eu.
        Anyway, articolul ăsta nu este despre urlat. Nu chiar.
        În afară de ziua de azi, când planetele s-au amețit rău de tot, am mai avut un meltdown duminică, când nu mai suportam miorlãitul copiilor. Efectiv, mițăiau din orice şi creierul meu iar a făcut spuf și am urlat. M-au auzit şi vecinii și a doua zi (cred) ea mi-a spus că el crede că nu mai am răbdare cu copiii și că am nevoie să fac și altceva. Și că mai am un pic și scap (în toamnă trebuie să revin în câmpul muncii).
        Toată săptămâna m-am gândit la acel "mai ai un pic și scapi". Nu ştiu de ce, dar m-au durut vorbele alea (n-ai zis nimic greșit, adică nu m-au durut din cauza ta). Cred că din cauza ideii în sine sau a impresiei pe care o lasă o mamă țipăcioasă.
        Nu țip la copii pentru că nu mai am răbdare. Știu exact de ce țip: pentru că sunt deja nervoasă din alte motive. Iar Murphy face mișto de mamele deja nervoase activând copiii, "împingându-i" la tantrumuri sau prostii fix când tu ești deja încărcată ca puşca de vânătoare.
        Am în continuare răbdare cu ei. Pentru cine a trecut prin etapa doi-copii-sub-doi-ani-simultan știe că răbdarea este într-un continuu training, iar TOȚI nervii tăi, dar absolut TOȚI, se mai pot întinde încă puțin și încă puțin, la infinit. The best is yet to come. #haz de necaz
       Am nevoie să fac și altceva. Da. Să coc, în cazul meu. Dar nu mai am timp de asta. Și nu pentru că copii, ci pentru că... altele și viața și plantele, bineînțeles.
        Și... nu vreau să scap. Nu am de ce să scap și plecarea la job va fi nasoală, mai ales pentru mine. O să-mi lipsească tot ce mi se întâmplă dimineața: Dodo care suge încă o oră după ce se trezește, traseul meu până la baie însoțită, fuga lui în living sau direct afară, desenele de dimineața, cafeaua în cana mea sau a lui dacă nu e acasă, Patrick care se trezește și ne aduce jucării, micul dejun prin toată casa, "spectacolul maimuțelor", globul disco... O să-mi lipsească toată ziua cu ei. Nu m-am plictisit de "stat" acasă. Aș mai sta măcar un an cu Dodo. El e altfel. Are mai multă "nevoie" de mine. Şi eu de el.
        În concluzie (concluzie pentru mine), nu m-am săturat, nu vreau să scap, mai e loc de "întins" și de antrenat, răbdare am... pentru copii. Nu mai am pentru alții. Dar asta e pentru alt articol. Unul și mai lung.