Dezacorduri...

        ... dar nu de instrumente muzicale.
        Acesta este un articol pe care îl scriu cu foarte mare grijă la exprimare căci vreau să ajungă la voi exact ceea ce vreau să transmit.
        Urăsc conflictele. Pur și simplu, detest să fiu implicată în ele sau să le generez. Îmi place să discut despre sursa conflictului înainte ca acesta să devină unul. Unde apar cel mai des conflictele? În familii (conflicte între generații, între soți, între frați, etc.), la locul de muncă, între prieteni, vecini, ş.a.m.d.
        Cele mai dureroase conflicte sunt cele cu cei dragi. Nu-s chiar conflicte în toată regula, dar sunt niște crize din care toți ieșim cu bandaje.
        Deci... de ce avem conflicte în familie? De ce discutăm în contradictoriu cu cei dragi? De ce mesajele nu se primesc corect?
        Eu cred că e vorba despre poziția fiecăruia. Părinții ne privesc de pe o treaptă superioară, noi ne considerăm egali, mai ales după ce devenim și noi părinți. Este o mentalitate foarte adânc înrădăcinată cum că noi, copiii lor, nu avem cum să știm mai bine nimic, nu putem fi sfătuitorii părinților noștri, nu putem fi egalii lor. Și asta ne separă. Ne distanțează. Ne bagă în conflict. Și toată lumea suferă: părinții pentru că au impresia că nu-i respectăm dacă ne exprimăm ideile, noi pentru că ne simțim minimalizați, iar bunele noastre intenții primesc o conotație negativă.
        Din păcate, 90% din dinamicul părinte-copil, este o luptă de putere. Eu îmi respect părinții pentru ce și cum sunt, dar ca toți oamenii, nici ei nu sunt perfecți, nici nu le știu pe toate. Plus că respectul are conotații diferite pentru fiecare generație. Pentru părinții noștri, respectul e să le urmăm indicațiile, sfaturile. Dacă alegem diferit, nu-i respectăm. Dar nu e așa. Fiecare alege ce crede el mai bine oricâte sfaturi ar primi. Nimeni nu deține adevărul absolut și dreptatea deplină. Suntem cu toții supuși greșelii.
        Revenind... dacă ne-am accepta reciproc şi nu am mai interpreta mesajele primite de la cei dragi, nu ne-am mai supăra, nu am mai crede că cineva mai mic decât noi ne spune ce să facem. Dacă ne-am considera egali, nu ar mai fi crize și răni în familii.
        Toate ființele se nasc egale. Nu e nimeni mai presus. Respectul acordat celorlalți ne diferențiază.
        Iar respectul nu se rezumă doar la a accepta părerile celorlalți. Respectul este de fapt curaj. Curaj să spui exact ce gândești. Curaj să nu spui minciuni albe. Curaj să îți susții ideile. Curaj să-ți asumi cine ești și să fii onest. Curaj să fii imperfect. Curaj să fii "urât", contestat, dar să știi că e pentru un bine mai mare.
        Nu e lipsă de respect să pui întrebări, să ceri explicații, să-ți dai cu părerea. Este INTERES pentru persoanele implicate și situația cu pricina. Iar intențiile sunt clar bune.
        Cine are "ochi" să înțeleagă ce am scris aici, va înțelege.
        Până atunci, eu le promit copiilor mei că mereu îmi vor fi egali, mereu vor fi respectați indiferent dacă părerile noastre coincid sau nu, vor fi acceptați căci nimeni nu-i perfect și suntem diferiți, din fericire.
        Peace out.