2018 la bilanț

        2018 încă nu s-a terminat, dar eu îi fac bilanțul în dimineața asta pentru că e liniște și îmi aud gândurile.
        Cum a fost 2018? Dulce amărui, relaxat și agitat, plin, dar obositor, provocator, dar m-a răsplătit pe măsură, confuz, dar revelator. Să le luăm pe rând.
        Ce-am învățat și mi-am și însușit în 2018:
- nu exista nici un "munte" pe care să nu-l pot dovedi;
- să nu-mi mai fac griji dacă sunt suficient de bună pentru ceilalți, ci să casc ochii să văd dacă ceilalți sunt suficient de buni cu și pentru mine;
- să cred mai mult. În mine, în ce nu văd ochii, în instinct;
- trecutul e trecut și acolo trebuie să stea;
- să fiu bună cu cei care mă rănesc, să-i iubesc oricum pentru că de asta au nevoie de fapt;
- să pierd bătăliile mici;
- să mă schimb doar în bine indiferent de ce se "aruncă" către mine;
- să-mi acord timp;
- că timpul este cel mai prețios;
- să spun stop/nu/asta nu-mi face bine, deci, nu.
        2018 mi-a spus acum la sfârșit: "ești norocoasă, femeie! Ai tot ce-ți trebuie și peste. Trebuie doar să înveți în 2019 să ceri mai mult și să crezi că orice ai pe agendă, se va realiza la momentul potrivit!" Și asta o să fac. Lui 2019 îi pregătesc o listă cu provocări și căsuțe de bifat. Nu contează dacă toate se vor bifa, dar știu sigur ce-o să fac eu: o să fac tot ce pot ca să bifez cât mai multe, dacă nu chiar pe toate.
        2018 mi-a cerut șanse pentru toată lumea care mi-a făcut câte o cicatrice și mi-a dat șanse să îmi îndrept și eu greșelile. Mi-a dat răbdare și pași înapoi, timp de inspirat înainte să zic sau să fac ceva necugetat. Nu mereu am reușit, dar încerc în continuare.
        2018, ai fost așa cum ți-am scris mai sus, dar te-am îmbrățișat oricum. Te îmbrățișez și acum și îți spun rămas bun și mulțumesc!
        Mulțumesc pentru tot ce-a fost. Sunt pregătită pentru ce-o să vină. The best is yet to come, but the best is in me, deci, e aici zi de zi.
        Le mulțumesc tuturor celor dragi pentru tot ce fac zi de zi pentru mine și cu mine, prietenelor mele și întregului meu cerc de oameni care îmi completează existența.
        Un An Nou cu bine, bune și sănătate tuturor!

De la emoție la sunet

        Eu sunt acea prietenă, amică, cunoștință care are mereu vorbele la ea când celălalt se află în suferință. Nu mă pregătesc pentru asta. Pur și simplu, îmi vine natural să zic ce trebuie.
        Aseară nu știu de ce m-a cuprins o stare dubioasă și mi-am dat seama că de când mă știu, nu am găsit pe nimeni care să știe ce să-mi spună când eu nu pot verbaliza prin ce trec.
        Am prietene care știu să asculte ce nu spun, să mă lase să plâng când nu-mi ies cuvintele, să tacă alături de mine (și le mulțumesc pentru că sunt), dar nu am pe nimeni să vorbească către mine exact ce nu pot scoate eu.
        Am realizat că îmi lipsește o astfel de persoană care să exprime în cuvinte ce simt eu sau ce blochez să iasă cu sunet și nu doar la nivel de emoție.
        Poate suna ciudat să vreau să mă "reprezinte" altcineva verbal, dar sunt sigură că persoanele pentru care am vorbit eu înțeleg la ce mă refer.
        Anyway, doar niște gânduri de peste noapte într-o zi griuță.

Toți patru la teatru

        Caragiale. Cui nu-i place Caragiale? Umorul lui tragicomic, subtilitatea și complexitatea expunerii realităților de atunci (valabile și acum) într-un mod atât de inedit, m-au făcut să dau curs invitației Cristinei Călin de a vizualiza trei dintre piesele lui Caragiale reunite într-un spectacol îndrăzneț produs de MiniArt Show by Ioana Ginghină.
        Zis și făcut. Am anunțat soțul din dotare că mergem la teatru. Cu copiii! Amândoi! Aici... pauză de reculegere căci ai mei sunt mici, iar Dominic (versiunea 2.9) nu are stare absolut deloc. Amândurora ni s-a derulat prin fața ochilor filmul acestei ieșiri, dar am zis... s-o facem.
        Când am ajuns la Godot Café am descoperit un spațiu intim, micuț și cochet. Ne-am așezat la masă și am sperat să avem stare (a se citi să aibă copiii). Am comandat câte o limonadă (consumația se plătește aparte de prețul biletului) și am așteptat începerea spectacolului.
        Cele trei piese reunite în "Caragiale Express" sunt Dl Goe, Bubico și C.F.R. Actorii Daniel Marcu, Andreea Mera, Cezara Munteanu, Andrei Nedelea, Ana-Maria Pop și Vlad Nicolici au interpretat haios și autentic personajele lui Caragiale oferindu-ne un regal umoristic. Atât cât am putut urmări.
        Spectacolul l-a captivat chiar și pe Patrick (4.4), deși era pentru copiii peste 6 ani. De Dominic nu zic. El a testat rezistența scaunelor și pe a soțului. Nu a fost chip să fie atras.
        După spectacol, l-am întrebat pe Andrei cum i s-a părut. I-a plăcut. L-a găsit interesant și inedit, atât cât a putut urmări.
        Mie mi s-a părut grozavă îmbinarea celor trei piese, fluiditatea cu care au curs cele trei una în continuarea celeilalte și interpretarea actorilor. Am apreciat recuzita și mai ales rochiile cucoanelor. Am o slăbiciune pentru rochiile din vremurile acelea.
        Așadar, vă recomand "Caragiale Express". Vă veți relaxa (dacă mergeți romantic, în doi) și vă veți amuza copios.
        A fost frumos în patru, dar în doi cred că ar fi fost vis.
        Piesa se joacă și mâine (20 octombrie). Dacă vă tentează, intrați pe site-ul cafenelei și rezervați-vă un loc sau mai multe.
     

Ziua Internațională a Educației

        Nu știu ai voștri cum sunt, dar dascălii copiilor mei sunt aur cu formă umană.
        Doamnele educatoare petrec cu copiii noștri suficient de mult timp încât să reprezinte persoane de referință în viața lor. Eu mă declar norocoasă. Doamnele noastre sunt bune și blânde și în pas cu evoluția. Sunt conectate la copii și la părinți si sunt pline de compasiune când noi sau ei suntem anxioși sau ne facem griji.
        Femeile acestea merită tot respectul și înțelegerea noastră. Aceste femei sunt mame substitut. Pentru câte douăzeci de copii!!! Se ocupă de copiii noștri așa cum o facem și noi:
   - îi ajută să mănânce, să se schimbe;
   - le șterg nasul, merg cu ei la toaletă;
   - îi consolează când plâng;
   - îi țin în brațe;
   - îi educă;
   - îi învață lucruri noi;
   - îi protejează și îi țin în siguranță și mai sunt zeci de lucruri pe care dumnealor le fac.
        Aceste femei sunt DOAMNELE EDUCATOARE. Nu doar educatoare cum aud de atâtea ori și mi se zbârlește pielea. Sunt femei care au învățat și sunt acolo pentru că au pregătirea și abilitățile necesare ca să ne "crească" frumos copiii.
        Cel puțin așa sunt ale noastre și suntem norocoși căci grădinița este bună și doamnele cum le-am descris mai sus.
        Așa că, de Ziua Internațională a Educației, eu le mulțumesc și mă declar norocoasă. Nu-mi fac niciodată griji pentru integritatea fizică și emoțională a copiilor mei.
        Și mi-aș dori să aibă parte de respectul tuturor și mai ales să simtă că sunt prețuite și că sunt valoroase.
        Mi-aș dori ca toți părinții să le ofere frâiele atunci când le lasă copii acolo și să nu le mai spună ce și cum să facă. Noi ne facem "treaba" acasă, iar doamnele la grădiniță.
        La mulți ani, doamnelor! Vă mulțumim! 

       

Către mama cu doi copii mici

        Știu că ești obosită. Știu că nu mai poți. Știu că nu te mai țin nervii și că e greu. Știu. Am fost acolo și încă mai sunt. Sunt zile și zile. Zile în care adormi zâmbind și zile în care adormi plângând sau nu poți adormi.
        Am stat mult până să public articolul acesta. M-am temut că voi fi judecată, de ce o să creadă ceilalți, dar azi nu m-am mai gândit la lume. Azi m-am gândit la tine, mama cu doi copii mici, copleșită, obosită, frustrată, poate depresivă și nu îți dai seama.
        Când am născut primul copil, primele "jurăminte" pe care i le-am făcut au fost să-l îngrijesc, să-l iubesc necondiționat și să-i respect limitele și integritatea fizică. Să-l cresc cu blândețe. Și am reușit o lungă perioadă de timp să nu țip, să nu condiționez, să nu smucesc, să nu bat.
        Apoi a venit al doilea copil și cu el depresie, vinovăție față de primul și multe alte trăiri. Când a venit al doilea copil, ce îi promisesem primului copil, i-am promis și lui, iar primului copil i-am mai făcut niște promisiuni: că o să fac tot ce pot ca să nu-mi simtă lipsa și să știe că venirea frățiorului nu va schimba dragostea dintre noi. Am visat că voi reuși să fiu blândă în continuare, cu amândoi. De fapt, eram sigură că voi reuși.
        Și... într-o zi, primul copil i-a dat celui de-al doilea copil o palmă și eu am reacționat la fel. L-am atins cu palma. A fost pur și simplu un reflex, dar care a deschis Cutia Pandorei. M-am simtit vinovată, am plâns, i-am cerut iertare, mi-am făcut procese de conștiință. S-a instalat depresia. Îmi venea să plâng continuu, mă simțeam ca un monstru. Cum am putut să-l lovesc?
        Din păcate, depresia, oboseala, frustrările + alți factori, m-au făcut să fac lucrurile pe care promisesem să nu le fac niciodată: să țip, să condiționez, să smucesc, să bat. Nu, nu mi-am bătut copii cu vreun obiect sau să-i invinețesc, dar i-am strâns de braț mai tare, i-am luat pe sus și i-am pus mai apăsat pe canapea. Mai ales pe primul. Cumva, îmi vărsam frustrările pe el. Și când el îl agresa pe cel mic, mie îmi venea să fac la fel. S-a întâmplat, într-adevăr, de foarte puține ori să îi fac ceva fizic, dar țipam continuu la el. Îl certam tot timpul. Tot ce auzea el zilnic era nu.
        Și nu era vina lui. Nu mi-a cerut el alt copil. Și atunci, realizând că am o problemă am început să caut cauzele și soluțiile. Și am citit și am învățat, și am mai greșit și am mai țipat și mai țip. Dar nu m-am oprit din a încerca constant să rezolv problema asta.
        Nu te minți că nu ai o problemă, nu poza în mama perfectă. Cu toții suntem oameni, avem trăiri, nervi, ieșiri, limite, dar un neajuns recunoscut este pe jumătate rezolvat. Vorbește cu cineva chiar dacă ești copleșită de vină și rușine. Doar așa te poți vindeca.
        Astăzi, am văzut ceva trist. Un copil mic speriat de mama sa. Am văzut și eu de câteva ori frica în ochii lui Patrick și asta m-a oprit și m-a făcut să lucrez cu mine să mă schimb, să-mi rezolv neajunsurile.
       Așa că, te rog, pe tine, mama cu doi copii mici, când nu mai poți și crezi că a-l răni va rezolva ceva:

- adu-ți aminte că și primul e tot mic.

- adu-ți aminte cât îl iubești.

- adu-ți aminte că el te-a făcut mamă.

- adu-ți aminte cât de fericita te-a făcut.

- uită-te în ochii lui când urmează să-l rănești și oprește-te.

- nu-l mai lovi, deși îți spui că e vina lui (știi că după ce trece furia, te vei simți oribil).

- dacă l-ai lovit, cere-ți iertare. Explică-i ce ai simțit și ia-ți angajamentul că vei face tot ce poți ca să nu se mai repete.

- iartă-te (asta e cel mai greu).

- cere ajutor dacă nu te poți ajuta singură, dar nu-i mai fă rău.

- încearcă în fiecare zi să fii mai bună decât ieri. Straduiește-te mai mult.

        Eu am reușit? Parțial. Încă mai țip. Uneori mă sperii și pe mine. Dar, după ziua de azi, voi încerca și mai mult să n-o mai fac nici pe asta.
        Reamintește-ți cum erați doar voi doi, cât de blândă erai, câtă răbdare aveai, cât de mult vă iubeați.
        Când îți vine să-i faci rău, ia-l în brațe și plângi. Mai bine plângi tu decât el. Știu că e greu, dar autocontrolul este cea mai de preț calitate a unui părinte.

Unicornul din capul meu

        După cum mulți dintre voi știți, îmi plac unicornii. Îmi plac culorile unicornilor, magia lor și aripile.
        Plus că atunci când viața devine neplăcută, poți oricând să devii un unicorn drăguț, să împrăștii raze de curcubeu și să faci lumea un loc mai frumos și mai colorat, evident.
        Pentru că sufletul nu e chiar vizibil și nu mi se vedea curcubeul interior, m-am hotărât să iau măsuri externe și după o vizită îndelung planificată la salon, am mers la Mihai Geambașu să scot unicornul din mine la iveală. Pe Mihai îl găsiți aici.
        Să vă povestesc. Am ajuns dimineață la salon. Mihai deja scosese măsuța shabby chic cu cele două scaune afară și se pregătea de unicorneală. Am mai discutat puțin, ne-am pus de acord și s-a apucat de treabă.
       A pregătit soluția de decolorat șuvițele îndulcind-o cu tratamentul Olaplex și s-a ocupat de ombre-ul meu colorat. Aveam emoții amândoi, dar nu m-am îndoit nici o secundă de rezultat. Am fost primul lui unicorn.
        M-am simțit grozav pe tot parcursul procesului, am vorbit, am râs, am glumit și la final... aș fi țopăit de bucurie. În sfârșit, părul meu se potrivea cu lumea mea interioară.
        Posibil chiar să fi plutit până la mașină, lăsând în urma mea un curcubeu îndrăzneț.
       Nu mai trebuie să zic de zâmbet. Nu mă puteam abține. Și acum zâmbesc când îmi pică suvițele colorate pe față și zăresc rozul unicornesc.
        Dacă îl recomand pe Mihai? Nu doar că vi-l recomand. Vă sfătuiesc să puneți vizita la el pe bucket list-ul vostru.
        Merită fiecare minut petrecut cu el și fiecare leuț.

Profesorul tăcut

        Am citit de curând Hoțul de cărți. O carte preponderent despre moarte. Moartea e "destinația" finală a corpului uman.
        Dar nu vreau să vorbesc la general despre moarte, ci despre relația mea deosebită cu ea.
        Am evitat întâlnirea cu moartea de mică. Am mâncat pastile care nu erau ale mele pe la trei ani, am fentat o apendicită, am căzut într-un beci, am evitat un tir cu bicicleta, ș.a.m.d. Oi fi privit-o în ochi... Habar nu am, dar știu că n-am vrut s-o văd nici la alții. Așa cum m-a învățat mamaia, Dumnezeu s-o odihnească, am evitat sicriele cu cei dragi în ele. Zicea ea să-i țin minte așa cum erau când trăiau.
       Prima pierdere semnificativă a fost tataia. Tataia a jucat un joc nasol cu moartea și a "câștigat" un loc de veci. Eram mică. Îmi aduc aminte vag înmormântarea și mă bucur. Sigur m-au dus mătușile sau babele din sat să-l pup rece ca gheața și să-mi iau rămas bun, dar nu-mi amintesc decât patul primit de pomană, împodobit cu pături.
        Următorul (de care îmi amintesc) a fost bunicu' din deal (străbunicul de fapt). La el nici nu m-am dus să asist la nimic. M-au lăsat acasă, dar îmi aduc aminte cum stăteam lângă soba de afară și îmi astupam urechile ca să nu mai aud fanfara. O detestam. Mă văd clar cum intru plângând în casă și merg în salon cu urechile astupate ca să nu mai aud oroarea.
        De acolo până în liceu... când am pierdut-o pe Edith, nu-mi mai aduc aminte cine s-a dus. Iar la Edith... la fel. Am închis ochii în fața morții. Am văzut o frântură de rochie albă de mireasă. Poate și o mână. Dar am blocat imaginea tulburătoare (mă tulbură și acum) și am încercat să o înlocuiesc cu zâmbetul ei perfect.
        Apoi am pierdut-o pe mamaia. M-am gândit mereu că atunci când moare o persoană de referință din viața fiecăruia, se schimbă ceva și poți să te uiți la moarte. De fapt, prin ea. Și să spui rămas bun celui pierdut. Ei... nu și la mine. N-am putut. Am reacționat exact la fel. Și de la mamaia m-am ales cu o imagine pe care o tot blochez cu imagini cu ea vie, sănătoasă. Și nici la ea nu m-am dus la sicriu.
        Ori sunt "stricată" (a se citi blocaj emoțional) ori e un mecanism de apărare. Orice ar fi... I don't do funerals.
        În 2016 a murit tataia de la Suceava. Tot o referință. Același "circ" în capul și inima mea: tu nu dai ochi în ochi cu moartea. N-o pupi pe obraz.
        Acum... a murit Sergiu, fratele mamei, unchiul meu. Sâmbătă mă duc la înmormântare. "Circul" din capul meu a început de când am aflat că s-a dus la mamaia și la tataia.
        Eu mă duc la înmormântări pentru cei care au rămas în viață. Moartea îi doare doar pe ei. Dragii noștri care s-au dus nu mai suferă și conform credinței noastre s-au reunit cu cei cărora le-au dus dorul. Deci, ei sunt fericiți. Așa-i că moartea nu mai e așa rea?
        Știți cine e profesorul tăcut (sau ar trebui să fie)? Moartea. Ironic, dar moartea m-a învățat și mă învață despre viață mai mult decât viața însăși.
        Cu fiecare pierdere sau contact cu moartea am învățat câte ceva. M-am schimbat în bine pentru că, se pare, că pierderea te învață aprecierea. Moartea îi pune în reflector pe cei ce ți-au rămas. Suni și tu mai des. Mârâi te iubesc și mi-e dor de tine. Cauți să oferi timp.
        Să nu mă înțelegeți greșit. Nu mi-e frică de moarte. Poate doar de a mea, de când am copii. Dar mi-e frică să nu-mi moară cineva important și să nu știe ce simt eu cu adevărat.
        Cel mai important lucru de conștientizat despre moarte este că se prezintă când nici nu te aștepți și din cauza asta trebuie acționat preventiv (nu cu siropuri de imunitate sau stil de viață sănătos - deși nu sunt idei rele- ):
  - spuneți ce simțiți în fiecare zi (te iubesc, te apreciez, ești important, mi-e dor de tine),
  - luați-vă la revedere,
  - îmbrățișați trupuri calde.
        Ca să accept moartea, eu trebuie să mă asigur că dacă eu mor mâine sau ei, toți cei care contează știu asta. Că contează, că îi iubesc, că îi prețuiesc și îi vreau în viața mea, că mă străduiesc să se simtă importanți și acceptați așa cum sunt.
        Moartea m-a învățat să trăiesc și să "muncesc" ca viața mea să fie frumoasă și plină. Să însemne ceva. Nu muncesc ca să supraviețuiesc. Muncesc ca să însemn ceva. Să "luminez" spațiul din jurul meu și viețile celor cu care mă intersectez.
        Învătați din moarte, din pierderea celor dragi. Ghidați-vă după lumina sufletelor lor, nu după întunericul pământului din care au venit. Dacă nu vedeți lumina, moartea a învins.
        Mergi în lumină, Sergiu. Dumnezeu să te odihnească în pace!

Sursa photo Women Working

Ghidul (meu) pentru viitoare mămici

       Pentru că în ultimele zile am primit veşti cu ochi, m-am gândit să pun cap la cap un mic îndrumar (care mie mi-ar fi fost util) pentru voi, cele care urmează să fiți mămici.
        În primul rând, felicitări. Bine ați venit în lumea trăirilor unice.
        În al doilea rând, nu-ți bate capul cu ce fel de mamă vei fi şi nici nu-ți seta aşteptări de nici un fel. Eşti, by default, cea mai bună mamă pentru copilul tău.
        Ce urmează...? A, da! DORMI! DORMI! ŞI MAI DORMI UN PIC. Sleep as you know it, will never be the same. EVER!
        Alege un doctor care să-ți respecte deciziile, care să te asculte, care să fie mereu acolo şi care nu a uitat jurământul lui Hipocrate.
        Fii fermă şi clară legat de tot ce îți doreşti când vei naşte. Nu te lăsa intimidată.
        E ok să fii confuză după ce naşti. E un amestec de "în sfârşit", "nice to meet you" "ce fac cu tine acum" şi "what was I thinking". Stai să vezi ce gândeşti după ce îl naşti pe al doilea.
        Foarte important: fiți o echipă (tu şi cel care ți-a fãcut "asta")! Astfel, îți vei asigura protecția contra celor "care ştiu mai bine pentru că au crescut deja copii". Chiar dacă tu te vei îndoi de tine, el să n-o facă niciodată. Ai nevoie de un groupie. ;)
        Ai încredere în tine, copil şi instincte. Nu ai cum să dai greş.
        Informează-te. Triază. Asimilează. Cărți de căpătâi: Părinți liniştiți, copii fericiți
                     Puncte de cotitură 0-3 ani
                     Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman.
        Nu există mame perfecte/etalon. Every mom is a hot mess. Şi tu vei fi "dezastrul" perfect pentru copilul tău.
        Orice ai face, vei fi judecată, vei stârni controverse. Hold your ground! Te descurci de minune.
        Bucură-te de perioada asta. O să mai fii însărcinată (poate), dar nu e ca prima oară.
        Va urma... ghidul (meu) pentru proaspete mămici.
     

Share, like, promote

        De ceva timp, mi-a atras atenția un speaker (dacă asta o fi), Jay Shetty. Tipul zice pe bune tot felul de chestii despre viață relații, toate cele. Nu ştiu dacă scopul e să îşi motiveze audiența sau pur şi simplu să-i trezească şi pe alții, dar mi-a rămas în minte un video legat de susținerea celorlalți şi automat m-a condus către prezența sau absența susținerii din partea celor care contează, în ceea ce mă priveşte.
        Eu sunt amator. La scris şi la prăjituri. Zic de astea două pentru că sunt cele două aspecte pe care mi-am făcut curaj să le public şi să le promovez.
        Revenind la susținere, Jay zicea ceva de genul: orice idee, cât de bună sau mai puțin bună ar avea o cunoştință de a ta, trebuie susținută nu luată în râs. Pentru acea persoană, ideea respectivă este ceva mare, curajos. Mai ales în ziua de azi când totul este disecat, criticat, ridiculizat.
        De aici, mi-am dat seama că sunt dezămăgită. Mai ales de cercul restrâns de cunoştințe care nici mãcar nu-mi urmăreşte business-ul. Nu mai zic de promovare sau recomandãri.
        Poate nu scriu aşa bine şi prăjiturile mele nu arată ca din revistă, dar dacă nici cei apropiați nu mă susțin şi nu cred în mine, ce aşteptări să am de la restul?
        Prieteni, amici, cunoştințe, înainte să râdeți, să desființați inițiativele cuiva apropiat sau să le ignorați, gândiți-vă că poate, într-o zi, vă veți "expune" şi voi. Să n-aveți îndoială că indiferent de indiferența voastră, eu vă voi susține cu share, like şi promote.
        P.s.: n-am scris articolul ăsta ca să obțin like sau share. E doar o amărăciune stârnită de un tip care zice pe bune.
        Alt p.s.: sunt totuşi curioasă (mai ales la unele persoane) ce anume vă împiedică să dați aripi unui vis, unei idei.

Revenire

        Eh... n-am mai scris de mult tare. Nu că n-aş fi avut ce. Când e mai degrabă definitoriu pentru ultimele două luni +.
        Din "episoadele anterioare", ştiți că-s love sick şi ca să fie treaba bună, am fost/suntem sick şi fizic. Nu e ca şi când doi copii mici nu-s destul de solicitanți, mai trebuie să fie şi bolnavi, eventual cu spitalizare ca să începi să te întrebi unde-i uşa către Narnia.
        Suntem încă bolnavi, dar am revenit pentru că mă sâcâie o reclamă la un workshop: "Cum să îți salvezi viața intimă după apariția copiilor?"
        Am tot dat scroll, dar se încăpățânează să apară şi mintea mea nu zice decât WHY?!?
        Why 1: de ce viața intimă trebuie salvată?
        Why 2: ce anume o pune în pericol?
        Why 3: de ce ar şti cineva din afara patului nostru mai bine decât noi ce e de făcut?
        Şi acum, evident, punctul meu de vedere: nu ai ce să salvezi dacă viața intimă dinainte de copiii era sănătoasă. Copilul nu poate strica ceva solid, funcțional, sănătos. Copil "te strică" un pic fizic, dar îți revii. Vă garantez eu (been there, done that; twice). Se poate spune că viața intimă e pe hold o vreme până la adaptare, dar, repet: nu e vorba de nici o salvare. Dacă vrei să faci sex, faci. Punct.
        Singurul pericol pentru viața intimă post copii e o viață intimă şubredă anterior. That's it. Şi există două, de fapt trei rezultate posibile: zero viață intimă post copii, o viață intimă minimă sau viață intimă împlinită. Nu zic de la mine. Zic din ce aud în jur.
        Iar pentru punctul trei... răspunsul este simplu: teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Conceptele generale depre viața intimă şi tehnicile de "salvare" par să fie universale. Cam ca, cărțile de parenting. Numai că relațiile, ca şi copiii, sunt unice. Aşa că, putem plăti pe alții să ne spună teoria, dar după ce se stinge lumina, "oamenii fac oameni noi" şi atunci, nu stă nimeni să îți dea indicații. Voi doi ştiți cum să vă "salvați" viața intimă.
        De acord că viața intimă se schimbă după copiii, dar serios că n-a încercat nimeni s-o omoare şi nu e nevoie de resuscitare, ci doar răbdare şi readaptare.
       
   

All out of love

        Când te-ai urcat în avion, deși nu știam că ai făcut-o, inima mea a luat-o razna. Îmi tremurau mâinile și nu puteam să respir. Când mi-ai confirmat, inima mi-a fost strânsă cu putere de o gheară invizibilă și m-am sufocat. M-au năpădit lacrimile și durerea s-a împrăștiat în tot corpul. Nu vream decât să zac și să plâng. Să închid ochii și să mă trezesc după ce trec toate zilele fără tine.
        Dar asta nu era posibil. Nu cu doi copiii, nu cu toată lumea cu ochii pe mine. Mi-am pus cafeaua în cana ta și am băut-o doar pentru că mă simțeam mai aproape de tine.
        Dragostea adevărată doare, baby. Cine zice că dragostea nu ar trebui să doară, n-a fost despărțit de cel iubit. Dragostea e într-o mie de feluri dulce și amară, dureroasă și vindecătoare, frumoasă și schimonosită, drăguță și sarcastică, în trei injectoare sau în toate.
        Zilele astea în care sunt acasă și știu că seara nu o să vii sunt chinuitoare. Cât de dor îți poate fi de cineva? Cam... infinit. Continuu. Cu dureri de inimă, suflet și ființă. Umbli așa șchiop prin timp și spațiu, cu o bucată lipsă. Nu mă simt așa tot timpul. Câteodată amorțesc și cred că m-am adaptat și o să fie (mai) ușor. Dar mă amăgesc singură. E ca și când aș zice că mi-a trecut dragostea. Și asta n-o să-mi treacă niciodată. Unii i-au zis dependență. Dependență unul de celălalt. O fi. Dar nu-mi pasă. Dacă să iubești cu totul pe cineva e dependență, atunci sunt dependentă de tine. Știu să stau fără tine și să fiu fără tine și sigur că mă voi adapta, dar când ești aici de ce să stau fără tine? De ce să nu mă umplu de tine și să nu fiu mereu încărcată cu iubirea și ființa ta? Știu, știu să fiu fără tine, dar nu vreau. Îmi fac prăjiturile, îmi oblojesc prietenele, îmi cultiv pasiunile, îmi fac "datoria" pe toate planurile, dar tot timpul te vreau lângă mine.
        Doar tu mă știi inside out și mă iei așa cum sunt. Doar tu știi că sunt o ceapă. Layer by layer, nu te vor ustura ochii și vei vedea că e dulceață dedesubt + o surpriză mereu.          Deci, te iubesc și I'm love sick când nu eşti aici. Şi mi-e dor de tine. De tot.

Locul întunecat

        M-am trezit azi cu o stare de spirit excelentă. Cred că am dormit azi noapte. Am trimis copiii în treaba lor, am băut cafeaua cu soțul și după ce s-a dus și soțul în treaba lui, am zis să mă apuc și eu de brioşele mele. Și de ce să nu deschid și televizorul, dacă tot sunt singură? Mare greșeală. Erau ştiri. Un titlu m-a cutreierat: copilă de patru ani ucisă de mamă. L-am închis imediat. M-a luat cu rău.
        Pe rețetele de socializare deja era condamnată, făcută în toate felurile: monstru, nebună, dezaxată, criminală...
        Să nu mă înțelegeți greșit! Nu-i caut scuze. Nici nu există. Nici nu cred că e o situație în care scuzele contează în vreun fel sau orice explicație. Sigur nici ea nu știe să explice.
        Femeia asta nu va mai fi om niciodată și nu se va putea ierta vreodată pentru ce a făcut, dar "exemplul" ei poate salva alte vieți de copii sau de mame.
        Nu sunt psiholog și nici expert în creierul uman și afecțiunile mentale, dar pot să vă spun un lucru: depresia este cât se poate de fatală. Nu știu dacă femeia asta era depresivă sau avea o boală mentală. Oricare dintre cele două variante ar fi, problema e că NIMENI nu a observat.
        Despre afecțiuni mentale nu pot să vorbesc. Despre depresia unei mame, da. Am fost și eu în locul întunecat și nimeni nu a știut. Le mai ziceam într-o doară prietenelor mele, mame și ele. Şi îmi ziceau că sunt doar foarte obosită și că e trecător. Depresia mamei nu are legătură doar cu ea. Depresia mea s-a furişat pentru că în jurul meu erau oameni care mă criticau. Care mă făceau să mă îndoiesc de calitățile mele de mamă, soție, femeie, gospodină, femeie de carieră. Nu eram și nici acum nu sunt suficient. Singura diferență e că ACUM sigurul meu critic sunt eu pentru că doar eu mă cunosc cel mai bine. ATUNCI mă afecta orice. Pe lângă critici, mai era un factor crucial care a dus la instalarea depresiei: standardele de parenting modern. Nu reușeam să aplic nimic. Eram nervoasă, obosită, țipam la copii. De câteva ori am ajuns să-i bruschez. Eram la limită. Creierul meu rațional știa ce am de făcut, doar că eu eram mereu condusă de creierul emoțional. 90% din timp eram în zona roșie a furiei, a disprețului față de mine însămi.
        De ce vă spun toate astea? Nu ca să mă compătimiți, nu ca să spuneți: vai, săraca, părea să fie ok. Vă spun pentru că atunci când nu mai poți, când se instalează depresia, când simți că nu faci nimic bine, moartea devine interesantă. Da, eu, cu "I Believe in Unicorns" și toate citatele mele pozitive și toate cărțile de dezvoltare și psihologie, am fost acolo. M-am gândit la moarte/dispariție ca la o opțiune. Nu m-am gândit să-mi omor copiii, dar m-am gândit că tuturor le e mai bine fără mine. Eram o fiică nepotrivită, o noră nepotrivită, o soră nepotrivită, o prietenă nepotrivită, o mamă total nepotrivită pentru copiii mei.
        Singurul mulțumit de mine era soțul meu. El vedea și vede o super femeie și o super mamă cu toate neajunsurile mele. Și el m-a salvat de depresie. Am plâns și i-am spus ce simt și ce am ajuns să gândesc. I-am spus că m-au învins etichetele celorlalți. I-am spus că aș fi dispărut de mult dacă nu erau copiii.
        Și acum când scriu mi se pune un nod în gât și îmi curg lacrimile instant. Am fost înfrântă de păreri și etichete, dar cumva am decis, sprijinită fiind doar de un singur om, să ies din nou la lumină.
        Ce legătură are cu femeia care şi-a ucis copilul? Ea a fost singură! Nu a mai putut și a refulat în acest mod tragic. Nimeni a văzut-o! N-a avut cui spune. În momente de întuneric nici unul dintre noi nu știe de ce orori este capabil. În momentele alea de furie oarbă nici nu avem idee ce puteri și idei se amplifică și duc la așa ceva. O minte cu probleme este o minte periculoasă. Iar dacă peste problemele minții mai vin și "boli" ale sufletului, probabilitatea de a se ajunge în astfel de situații este foarte mare.
        Astăzi, gândindu-mă la depresie, pot să vă spun atât: este reală, greu de controlat, distrugătoare și chiar fatală. Eu am scăpat. Pentru că am conștientizat și n-am fost singură.
        Astăzi ȘTIU că sunt o persoană bună, o fiică bună, o soră bună, o noră bună, o mamă bună, o prietenă bună, o super femeie și o super soție. Nu (mai) am nevoie de confirmări și nici nu pot opri pe cineva să gândească opusul sau să mă pună la îndoială. Fiecare mă vede prin filtrul personal și asta este în regulă. Dar părerile lor nu mă (mai) definesc.
        Poate, dacă femeia aceasta ar fi fost văzută, ascultată sau dacă ar fi strigat cu voce tare, copila ar mai fi trăit. Toți cei din jurul lor poartă vina acestei tragedii.
        Dumnezeu să o odihnească pe micuță!

Nu am timp...

        ... dar îmi "fac" mereu.
        Pentru cei care nu mă cunosc, am doi copii mici cu care "stau" acasă din mai 2014, trei câini și opt pisici, un "job" dulce și prea puține ore pe zi ca să fac tot ce aș vrea pentru mine, familie, prieteni și pentru cei aflați în nevoie.   
        Sunt întrebată des când mai am timp să fac și aia și aia și aia. Le răspund mereu că nu știu. Pur și simplu, le fac. Durează, fac eforturi, dar dacă îmi iau un angajament, public sau tacit, fac tot ce pot ca să-l onorez.
        Uneori am îndoieli. Mă întreb dacă nu cumva "investesc" dezechilibrat, dacă nu-mi defavorizez familia cu timpul alocat extern, dar ajung întotdeauna la aceeaşi concluzie: ce-mi face mie bine, sigur le face și lor.
        Nu am mai mult timp decât alte persoane. Nu face nimeni lucrurile în locul meu. Nu-mi iau angajamente bazându-mă pe altcineva. Știu cât pot duce și-mi propun mereu exact atât + o provocare.
        Nu reușesc mereu absolut tot ce-mi propun. Mereu rămâne câte ceva la capătul listei care ajunge la capătul altei liste și tot așa. Principiul e că niciodată nu e prea târziu, doar dacă e o chestiune de supraviețuire. Acestea ajung mereu în capul listei.
        Ideea acestei "confesiuni" e că oricare dintre noi poate face lucruri pentru cel aflat în nevoie, DACĂ VREM.
        Nu toată lumea mă înțelege, nu toată lumea mă susține. Multe persoane din jurul meu se întreabă de ce mă implic în tot felul de acțiuni, pentru persoane pe care le cunosc sau nu. Mă întreabă și direct. Uneori, mă simt prost. Nu știu ce să răspund. Pentru că îmi pasă? Pentru că așa simt? Nu știu. Pur și simplu, acționez și reacționez când pot. Contează? Nu știu. Primesc vreo recompensă? Nici. Și nici nu am vreo așteptare. Singura recompensă e starea pe care o am când reușesc să ajut.
        Cine mă cunoaşte, înțelege chiar dacă nu e întotdeauna de acord cu modul meu de a prioritiza nevoile celor din jur. Cine nu mă cunoaşte, înțelege și apreciază sau nu.
        Eu VREAU și când POT, fac totul. Nu e despre mine, nici despre imagine, nici despre recunoaștere. Dau tot ce pot și ceva în plus. Unii văd asta, alții, nu.
        Fă tot ce poți și ceva în plus. Întotdeauna vei găsi resurse dacă nu te limitezi la confort.

Puternică de prea mult timp

        Astăzi e despre o anume categorie de mame, mai exact acele mame care sunt puternice de prea mult timp. Unele de când au devenit mame sau dinainte să nască puiul ce le creștea înăuntru, altele pe parcurs.
        Sunt acele mame care au plâns prea mult sau n-au plâns deloc și despre care nu știți că au dus sau încă duc poveri grele, care nu știu ce va fi mâine cu copilul lor.
        Sunt acele mame care nu au spus prin ce trec pentru că n-au vrut să încarce pe nimeni cu emoții negative. Sunt acele mame care nu cer ajutor pentru că a-l cere și a-l accepta, ar însemna să-și recunoască o doză de neputință și ele pot tot pentru copiii lor.
        Azi nu trebuie să poți tot, mămico. Nici mâine, nici niciodată. Întotdeauna va fi cineva gata să-ți întindă mâna. Trebuie doar să te prinzi de ea. Nu te teme să plângi sau să te prăbușeşti. Asta nu te face mai puțin puternică. Împarte greutatea cu alte mame. Te înțelegem atât cât putem și te vom susține. Trebuie doar să accepți.
        Sunt mame care îți vor fi mereu alături, fie că știi sau nu, care îți pomenesc copilul în rugăciuni, care se gândesc: oare cum îți e, mai poți, mai vrei?
        Poate nu strigăm în gura mare. Poate nici nu te abordăm. Dar să știi că, în tăcere, veghem și facem tot ce putem.
        Aș zice "stay strong" (rezistă), dar știu că e greu și oricum o faci de atât de mult timp. Mai bine-ți zic "nu ești singură" și dacă crezi că nu e așa, scrie-i sau sun-o pe acea mamă căreia ai vrea să-i spui tot, în fața căreia poți să te spargi în bucăți și apoi să te reîntregeşti mai puternică decât înainte. Va fi acolo.
        Oricând, oricum, oricât.

Pentru că sunteți rele! D-aia!

       Vă spun sincer că pregăteam un articol frumos despre femei frumoase, puternice, deștepte, UNITE, săritoare și restul atributelor unei femei deosebite, dar... unele nu mă lasă!!!
        Se ia una bucată de grup preponderent format din femei. Acest grup are ca specific rețete de mâncare. Ca să gătim, să ne sfătuim, să învățăm chestii noi. Şi se trezeşte o doamnă să posteze o poză jignitoare la adresa femeilor care ies aranjate din casă, arătând foarte bine. Poza ilustra o domnișoară sexy și un aragaz infect cu comentariul aferent (nu-l pun cu ghilimele că nu mi-l aduc aminte precis): în lume doamnă, în casă jegoasă.
        Sunt curioasă cu ce anume a ajutat-o pe doamna respectivă această postare și pe restul doamnelor care i-au ținut isonul. Nu vă dați seama de penibilul și tristețea situației? Nu vă dați seama că aveți o mentalitate strâmbă să afirmați la general că femeile "bune" nu au grijă de casă, masă, copii și bărbat?
        Jenant, doamnelor! În caz că vă întrebați de ce vă înșală bărbații voștri... nu, nu vă înșală pentru că altele arată bine. Vă înșală pentru că sunteți rele, invidioase și pentru că jigniți alte femei. Femei ca voi! Despre care nu știți nimic.
        Nu mai zic că e Postul Paștelui și voi aveți grijă doar ce băgați în gură, nu ce scoateți pe gură. Puteți să mâncați și aur. Răutatea nu trece cu post fizic.
        Vă recomand un principiu: dacă nu ai ceva bun de spus, taci. Abține-te!
        By the way, stimată doamnă care ai pus poza cu pricina, citește asta: GESTUL TĂU SPUNE MULTE DESPRE TINE. Și dumneata nu știi nimic despre solidaritate, prietenie, respect, empatie față de suratele tale cu vagin.
        A, şi încă ceva: e luna Martie. Știi, luna aia când se sărbătorește femeia? Foarte frumos ne-ai făcut tu cinste.
        Noi, astea care arătăm decent pe stradă și mirosim a flori de primăvară, îți mulțumim și îți urăm o primăvară frumoasă!
       

Inimioare, floricele, ciocolată

        Doar nu credeați că trece luna februarie și eu nu scriu nimic, nimicuța despre dragoste, flori și dulcegării. Sunteți pregătiți?
        N-o să vă spun iar cum și cât îl iubesc pe al meu iubit frumos. Am scris despre asta aici și aici și... aici. A, şi aici. Deci, destul despre el. :)
        Pentru început, îmi mențin părerea că Valentine's sau Dragobetele ar trebui să fie în fiecare zi sau măcar o dată pe săptămână sau măcar o dată pe lună. NU MAI RAR! Pe principiul "practice makes perfect" sau "pofta vine mâncând". Iar aici nu mă refer să vină omu' cu mașina plină de flori, trandafirul în dinți, bijuterii în buzunarul de la piept și "poezia" învățată. Mă refer la filmul de după ce adorm copiii, la îmbrățișările doar în doi, la dansat în întuneric pe melodia din capul vostru și alte dulcegării pre copii. Dulcegării din alea pe care le făceați la început.
        Oferiți-vă o "întâlnire". Chiar dacă nu puteți părăsi fizic casa pentru că... copii și alte d-astea. Gătiți ceva sau dați spargere la supermarket și fiți din nou două turturele care mănâncă chipsuri și ciocolată (pe ascuns. Deja devine și mai incitant. Ca-n adolescență).
        Faceți dragoste. Mult. Des. Cu foc. Aici n-aveți nevoie de explicații. Și nici scuze. Atâta timp cât există interes și voință, faceți. Mult. Des. Cu foc.
        Surprize, surprize. Scrieți bilețele. Strecurați-le în portofel, buzunar, husa de la telefon, lipiți-le pe uşă ca să vadă când iese.
        "Sufocați-vă" cu atenție. După asta tânjeşte toată lumea: copiii, bărbații, femeile, animalele. Basically, toate ființele vii. Fiți atenți unul cu şi la celălalt.
        Am ajuns la final. La finalul articolului și la finalul lui februarie. Iubiți-vă și în restul anului la fel de mult și de evident ca-n februarie.
        💓💖💗💙💚💛💜💝💟

1986 - în curând 32

        Scroll-uiam azi pe Facebook și dragul de el îmi amintește că, în urmă cu șapte ani (7!!!!!!), am adăugat-o pe Andra pe Facebook. Stau eu și fac matematica și îmi dă de fapt doişpe, treişpe și am realizat că... nu, nu! Nu că-s bătrână (ha, ha, mamaia, Dumnezeu s-o ierte, nu mi-a băgat în vocabular nici bătrână, nici babă), ci că sunt pe Pământ de atâta timp și am cunoscut atâția oameni frumoși, deosebiți, grozavi pe care mereu mi-i amintesc cu drag și nostalgie, cu care mi-ar plăcea să mai stau la o cafea, să-i întreb ce mai fac, sunt fericiți, și-au găsit rostul sau încă nu și câte altele.
        În 1992 mi-am cunoscut colegii din generală, în 2001 pe cei din liceu, în 2005, 2006 pe cei din facultate. Cu unii am petrecut puțin timp, dar îi am în minte și unii chiar în suflet. Unii au fost luați prea devreme. Dar mereu când îmi amintesc de ei, zâmbesc. Un zâmbet dulce amărui presărat cu "aș vrea să vă văd, să mai povestim puțin".
        Uneori mă întreb dacă am "marcat" și eu pe cineva, dacă e cineva peste inima căruia să fi lăsat urme așa cum au lăsat ei în a mea.
        Sunt oameni cărora când le scriu sau îi sun sunt "înghețați" în timp și când vorbim zici că ieri a fost 1997 sau 2005, iar lor vreau să le mulțumesc în mod deosebit.
        Le mulțumesc pentru că sunt EI independent de timp. Pentru că timpul îi face mai frumoși și mai deosebiți, dar nu le schimbă esența pentru care i-am îndrăgit.
     

30 ai tăi

        30 ai tăi, soțule, căci ai mei s-au împlinit în 2016. Treizeci de ani de când am început să ne căutăm unul pe celălalt fără să știm măcar. Așa cum zic filosofii, căutam să aflăm ce-i zborul pentru că pare-se, avem fiecare câte o aripă. Eu zic că am făcut "evolve" din doi dragoni la level maxim. Ni se potrivește mai bine, zic eu și înțelegi tu. Pe principiul: știi actorul ăla din filmul ăla cu chestia aia? Și celălalt știe exact despre cine e vorba. Ce bine că suntem la nivelul ăsta. Nu mai avem nevoie de Google și nici tu de memorie că doar ți-am luat "externă".
        Să-ți mai zic că te iubesc și cum și cât (iar îmi vine în cap melodia asta - fără legătură cu noi; doar neuronii mei obsedați de conexiuni)? Ți-am scris, ți-am mai zis și-o să-ți mai zic. Și-o să-ți fac în continuare mâncare bună cu carne multă și ce-ți mai place ție.
        Deci... te iubesc și te voi iubiiiiiiii, mereuuuuuu ca-n prima ziiiiii... mai bine las să-ți cânte Direcția 5.

La mulți ani, iubitul meu frumos! 

Cred în timp...

        ... și-n puterea lui vindecătoare. Timpul ia cu el aproape tot ce doare. Unele lucruri pleacă mai ușor, altele sunt ca niște ancore de plumb. Timpul ia cu el și ce-am vrea să păstrăm mai mult sau pentru totdeauna. Timpul este singurul care are valoare dacă i-o dăm noi.
        Timpul trece oricum. Nu viața. Viața trece dacă nu-ți faci timp pentru ea. Timpul se dilată atunci când îi dai valoare. Deși studiile spun că fizic timpul a intrat la apă și douăzeci și patru de ore nu mai sunt ce erau cândva, timpul valorificat se amplifică. O oră de făcut ce-ți place îți dă timp în plus să fii mai atent la ce te înconjoară.
        O oră de deconectare și ancorare strict în prezent îți aduce înapoi ce-ai pierdut în infinitele clipe de stres sau angoasă.
        Astăzi am câștigat timp. Am stat la o masă, am mâncat ceva bun, am băut ceva parfumat și înțepător, am râs și am glumit cu oameni dragi pe care îi apreciez.
        Am câștigat timp să fiu relaxată cu copiii și să-mi ies mai greu din minți.
        Oferiți-vă timp frumos ca să-l înmulțiți măcar metaforic pe cel ce v-a rămas.
        Pentru că timpul e singurul lucru pe care nu-l primiți înapoi, faceți cu el ce vă place. Dați-i valoare, sens. Timpul pare să nu fie prietenul nostru, dar noi suntem singurii neprietenoşi cu el.
        Și nu uitați că timpul pe Pământ e limitat. Trăiți-l!

Rămas bun, Alăptare!

        Doi ani și șaisprezece zile continuu plus încă vreo treisprezece luni. Atât a durat aventura mea cu Alăptarea. De ce scriu cu a mare? Pentru că Alăptare e un personaj diafan, cu două-trei fețe care îți schimbă viața și te ridică și te coboară ca o ființă care are influență asupra ta.
        Alăptare mi-a oferit clipe de neuitat, dar și nopți nedormite. Alăptare m-a rănit și m-a vindecat în același timp. Mi-a dat încredere și iubire pură, inegalabilă. Alăptare mi-a dat fiori de fericire și frisoane (la propriu). Alăptare mi-a dat dependență.
       Sper și vreau să cred că toate mamele care au alăptat au trăit acest mix de sentimente minunate și înălțătoare. Adevărul e că atunci când te doboară oboseala, rutina, existența la discreția acelui mic dependent de țiți, mai spui că abia aștepți să se termine, dar când ajungi acolo în ziua Z... simți că pierzi ceva, că ți se frânge oarecum inima.
        Cum spuneam, pe Patrick l-am alăptat vreo treisprezece luni. Nu vă zic ce mi-a făcut Alăptare atunci! M-a făcut să plâng pentru că a adus-o pe Înțărcare în doar o zi! O ZI și țiți a părăsit scena. Jale, ce să zic. Am suferit, dar asta era singura variantă în contextul dat.
        La Dominic... a fost total diferit și incredibil de intens. Alăptare a venit la noi cu experiență, pregătită să stea mai mult de treisprezece luni. Și a stat. Doi ani și șaisprezece zile... și iar mi-a frânt inima. Sper să nu mai avem nevoie de ea, căci ne-a fost alături la bine și la rău, în enterocolite și erupții dentare, tantrumuri și pusee.
        Am iubit-o pe Alăptare. Ea a dus intimitatea mamă - copil la un nivel incredibil de complex. Nicicând în viață nu cred că se mai atinge un astfel de apogeu.
        Alăptare = iubire lichidă.
        Îți mulțumesc, Alăptare, pentru minunata călătorie.