Dar nu vreau să vorbesc la general despre moarte, ci despre relația mea deosebită cu ea.
Am evitat întâlnirea cu moartea de mică. Am mâncat pastile care nu erau ale mele pe la trei ani, am fentat o apendicită, am căzut într-un beci, am evitat un tir cu bicicleta, ș.a.m.d. Oi fi privit-o în ochi... Habar nu am, dar știu că n-am vrut s-o văd nici la alții. Așa cum m-a învățat mamaia, Dumnezeu s-o odihnească, am evitat sicriele cu cei dragi în ele. Zicea ea să-i țin minte așa cum erau când trăiau.
Prima pierdere semnificativă a fost tataia. Tataia a jucat un joc nasol cu moartea și a "câștigat" un loc de veci. Eram mică. Îmi aduc aminte vag înmormântarea și mă bucur. Sigur m-au dus mătușile sau babele din sat să-l pup rece ca gheața și să-mi iau rămas bun, dar nu-mi amintesc decât patul primit de pomană, împodobit cu pături.
Următorul (de care îmi amintesc) a fost bunicu' din deal (străbunicul de fapt). La el nici nu m-am dus să asist la nimic. M-au lăsat acasă, dar îmi aduc aminte cum stăteam lângă soba de afară și îmi astupam urechile ca să nu mai aud fanfara. O detestam. Mă văd clar cum intru plângând în casă și merg în salon cu urechile astupate ca să nu mai aud oroarea.
De acolo până în liceu... când am pierdut-o pe Edith, nu-mi mai aduc aminte cine s-a dus. Iar la Edith... la fel. Am închis ochii în fața morții. Am văzut o frântură de rochie albă de mireasă. Poate și o mână. Dar am blocat imaginea tulburătoare (mă tulbură și acum) și am încercat să o înlocuiesc cu zâmbetul ei perfect.
Apoi am pierdut-o pe mamaia. M-am gândit mereu că atunci când moare o persoană de referință din viața fiecăruia, se schimbă ceva și poți să te uiți la moarte. De fapt, prin ea. Și să spui rămas bun celui pierdut. Ei... nu și la mine. N-am putut. Am reacționat exact la fel. Și de la mamaia m-am ales cu o imagine pe care o tot blochez cu imagini cu ea vie, sănătoasă. Și nici la ea nu m-am dus la sicriu.
Ori sunt "stricată" (a se citi blocaj emoțional) ori e un mecanism de apărare. Orice ar fi... I don't do funerals.
În 2016 a murit tataia de la Suceava. Tot o referință. Același "circ" în capul și inima mea: tu nu dai ochi în ochi cu moartea. N-o pupi pe obraz.
Acum... a murit Sergiu, fratele mamei, unchiul meu. Sâmbătă mă duc la înmormântare. "Circul" din capul meu a început de când am aflat că s-a dus la mamaia și la tataia.
Eu mă duc la înmormântări pentru cei care au rămas în viață. Moartea îi doare doar pe ei. Dragii noștri care s-au dus nu mai suferă și conform credinței noastre s-au reunit cu cei cărora le-au dus dorul. Deci, ei sunt fericiți. Așa-i că moartea nu mai e așa rea?
Știți cine e profesorul tăcut (sau ar trebui să fie)? Moartea. Ironic, dar moartea m-a învățat și mă învață despre viață mai mult decât viața însăși.
Cu fiecare pierdere sau contact cu moartea am învățat câte ceva. M-am schimbat în bine pentru că, se pare, că pierderea te învață aprecierea. Moartea îi pune în reflector pe cei ce ți-au rămas. Suni și tu mai des. Mârâi te iubesc și mi-e dor de tine. Cauți să oferi timp.
Să nu mă înțelegeți greșit. Nu mi-e frică de moarte. Poate doar de a mea, de când am copii. Dar mi-e frică să nu-mi moară cineva important și să nu știe ce simt eu cu adevărat.
Cel mai important lucru de conștientizat despre moarte este că se prezintă când nici nu te aștepți și din cauza asta trebuie acționat preventiv (nu cu siropuri de imunitate sau stil de viață sănătos - deși nu sunt idei rele- ):
- spuneți ce simțiți în fiecare zi (te iubesc, te apreciez, ești important, mi-e dor de tine),
- luați-vă la revedere,
- îmbrățișați trupuri calde.
Ca să accept moartea, eu trebuie să mă asigur că dacă eu mor mâine sau ei, toți cei care contează știu asta. Că contează, că îi iubesc, că îi prețuiesc și îi vreau în viața mea, că mă străduiesc să se simtă importanți și acceptați așa cum sunt.
Moartea m-a învățat să trăiesc și să "muncesc" ca viața mea să fie frumoasă și plină. Să însemne ceva. Nu muncesc ca să supraviețuiesc. Muncesc ca să însemn ceva. Să "luminez" spațiul din jurul meu și viețile celor cu care mă intersectez.
Învătați din moarte, din pierderea celor dragi. Ghidați-vă după lumina sufletelor lor, nu după întunericul pământului din care au venit. Dacă nu vedeți lumina, moartea a învins.
Mergi în lumină, Sergiu. Dumnezeu să te odihnească în pace!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu