Eu sunt acea prietenă, amică, cunoștință care are mereu vorbele la ea când celălalt se află în suferință. Nu mă pregătesc pentru asta. Pur și simplu, îmi vine natural să zic ce trebuie.
Aseară nu știu de ce m-a cuprins o stare dubioasă și mi-am dat seama că de când mă știu, nu am găsit pe nimeni care să știe ce să-mi spună când eu nu pot verbaliza prin ce trec.
Am prietene care știu să asculte ce nu spun, să mă lase să plâng când nu-mi ies cuvintele, să tacă alături de mine (și le mulțumesc pentru că sunt), dar nu am pe nimeni să vorbească către mine exact ce nu pot scoate eu.
Am realizat că îmi lipsește o astfel de persoană care să exprime în cuvinte ce simt eu sau ce blochez să iasă cu sunet și nu doar la nivel de emoție.
Poate suna ciudat să vreau să mă "reprezinte" altcineva verbal, dar sunt sigură că persoanele pentru care am vorbit eu înțeleg la ce mă refer.
Anyway, doar niște gânduri de peste noapte într-o zi griuță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu