Către mama cu doi copii mici

        Știu că ești obosită. Știu că nu mai poți. Știu că nu te mai țin nervii și că e greu. Știu. Am fost acolo și încă mai sunt. Sunt zile și zile. Zile în care adormi zâmbind și zile în care adormi plângând sau nu poți adormi.
        Am stat mult până să public articolul acesta. M-am temut că voi fi judecată, de ce o să creadă ceilalți, dar azi nu m-am mai gândit la lume. Azi m-am gândit la tine, mama cu doi copii mici, copleșită, obosită, frustrată, poate depresivă și nu îți dai seama.
        Când am născut primul copil, primele "jurăminte" pe care i le-am făcut au fost să-l îngrijesc, să-l iubesc necondiționat și să-i respect limitele și integritatea fizică. Să-l cresc cu blândețe. Și am reușit o lungă perioadă de timp să nu țip, să nu condiționez, să nu smucesc, să nu bat.
        Apoi a venit al doilea copil și cu el depresie, vinovăție față de primul și multe alte trăiri. Când a venit al doilea copil, ce îi promisesem primului copil, i-am promis și lui, iar primului copil i-am mai făcut niște promisiuni: că o să fac tot ce pot ca să nu-mi simtă lipsa și să știe că venirea frățiorului nu va schimba dragostea dintre noi. Am visat că voi reuși să fiu blândă în continuare, cu amândoi. De fapt, eram sigură că voi reuși.
        Și... într-o zi, primul copil i-a dat celui de-al doilea copil o palmă și eu am reacționat la fel. L-am atins cu palma. A fost pur și simplu un reflex, dar care a deschis Cutia Pandorei. M-am simtit vinovată, am plâns, i-am cerut iertare, mi-am făcut procese de conștiință. S-a instalat depresia. Îmi venea să plâng continuu, mă simțeam ca un monstru. Cum am putut să-l lovesc?
        Din păcate, depresia, oboseala, frustrările + alți factori, m-au făcut să fac lucrurile pe care promisesem să nu le fac niciodată: să țip, să condiționez, să smucesc, să bat. Nu, nu mi-am bătut copii cu vreun obiect sau să-i invinețesc, dar i-am strâns de braț mai tare, i-am luat pe sus și i-am pus mai apăsat pe canapea. Mai ales pe primul. Cumva, îmi vărsam frustrările pe el. Și când el îl agresa pe cel mic, mie îmi venea să fac la fel. S-a întâmplat, într-adevăr, de foarte puține ori să îi fac ceva fizic, dar țipam continuu la el. Îl certam tot timpul. Tot ce auzea el zilnic era nu.
        Și nu era vina lui. Nu mi-a cerut el alt copil. Și atunci, realizând că am o problemă am început să caut cauzele și soluțiile. Și am citit și am învățat, și am mai greșit și am mai țipat și mai țip. Dar nu m-am oprit din a încerca constant să rezolv problema asta.
        Nu te minți că nu ai o problemă, nu poza în mama perfectă. Cu toții suntem oameni, avem trăiri, nervi, ieșiri, limite, dar un neajuns recunoscut este pe jumătate rezolvat. Vorbește cu cineva chiar dacă ești copleșită de vină și rușine. Doar așa te poți vindeca.
        Astăzi, am văzut ceva trist. Un copil mic speriat de mama sa. Am văzut și eu de câteva ori frica în ochii lui Patrick și asta m-a oprit și m-a făcut să lucrez cu mine să mă schimb, să-mi rezolv neajunsurile.
       Așa că, te rog, pe tine, mama cu doi copii mici, când nu mai poți și crezi că a-l răni va rezolva ceva:

- adu-ți aminte că și primul e tot mic.

- adu-ți aminte cât îl iubești.

- adu-ți aminte că el te-a făcut mamă.

- adu-ți aminte cât de fericita te-a făcut.

- uită-te în ochii lui când urmează să-l rănești și oprește-te.

- nu-l mai lovi, deși îți spui că e vina lui (știi că după ce trece furia, te vei simți oribil).

- dacă l-ai lovit, cere-ți iertare. Explică-i ce ai simțit și ia-ți angajamentul că vei face tot ce poți ca să nu se mai repete.

- iartă-te (asta e cel mai greu).

- cere ajutor dacă nu te poți ajuta singură, dar nu-i mai fă rău.

- încearcă în fiecare zi să fii mai bună decât ieri. Straduiește-te mai mult.

        Eu am reușit? Parțial. Încă mai țip. Uneori mă sperii și pe mine. Dar, după ziua de azi, voi încerca și mai mult să n-o mai fac nici pe asta.
        Reamintește-ți cum erați doar voi doi, cât de blândă erai, câtă răbdare aveai, cât de mult vă iubeați.
        Când îți vine să-i faci rău, ia-l în brațe și plângi. Mai bine plângi tu decât el. Știu că e greu, dar autocontrolul este cea mai de preț calitate a unui părinte.