Pe sticlă

        Mulți dintre voi știți, alții nu. Eu am fost crescută, până pe la şapte ani, de părinții mamei (Dumnezeu să-i ierte!) ca mulți dintre cei născuți în anii '80 care am crescut cu bunicii până când am mers la școală. A fost un lucru minunat pentru mine, am crescut la țară, cu principii bune, într-un mediu academic (bunicii fiind amândoi profesori), un mediu diferit. Însă, faptul că am fost crescută de ei, a venit cu un mare minus: legătura dintre mine și mama era slabă. Pentru mine, persoana de care aveam nevoie când îmi era greu, era mamaia. Aș fi vrut să fie mama, dar nu aveam încredere căci nu prea stăteam cu ea. Mamaia a știut când m-am îndrăgostit, când m-am apucat de fumat, când s-au întâmplat toate chestiile majore din viața unei fete, adolescente, femei. Și până târziu, nu pot spune că am avut o relație cu mama. Suntem amândouă firi puternice, orgolioase, ne cam băteam cap în cap. Totuși, eu mereu am vrut să fim un întreg, compact și de neclintit. Îmi doream o mamă-prietenă fără prea multe limite de netrecut (da, cred că nu e ok prietenia absolută între mamă și fiică sau mamă și copil, dar despre asta în alt articol) și am lucrat mult pentru asta și suntem aproximativ acolo.
        Ideea acestui articol însă este alta: de curând am participat la o emisiune. Emisiune la care m-am înscris fără nici un scop anume, nici măcar nu mă așteptam să fiu sunată și în nici un caz nu mă așteptam ca mama să participe. Dar a făcut-o. Pentru mine. Doar pentru că eu mi-am dorit chestia asta. Și-a depășit toate emoțiile, temerile (inclusiv o cădere de calciu în timpul filmărilor) ca să fie lângă mine. Așa că articolul ăsta este despre ea.
        Mama s-a descurcat excelent, a răspuns perfect provocărilor emisiunii și a înțeles exact ce are de făcut. Pentru cei care au comentat și m-au făcut să înteleg că v-a displăcut sau că a făcut ceva nelalocul lui, vă spun doar atât: mama mea e cea mai tare (și gătește mai bine, evident). Și a făcut totul pentru mine și împreună ne-am distrat și s-au distrat și alții cu noi. Și toate prietenele mele virtuale n-au avut decât cuvinte de laudă și-mi spun că mama e genială și că împreună suntem delicioase. A fost nevoie de o experiență de genul ca să o descopăr? Da! Sunt mândră de ea. A ieșit din zona ei de confort, a jucat un rol grozav, a fost implicată și amuzantă! Și cel mai important, a fost alături de mine. Fără "milităria" ei, nu aș fi făcut față. Aveam emoții! Mă gândeam ce Doamne iartă-mă caut eu acolo? Sigur n-o să mă descurc, dar nu mai pot să dau înapoi. Participam la o emisiune ce urma să fie televizată în condițiile în care, în urmă cu vreo patru ani jumătate, mă întrebam ce-o să fac eu la nuntă când voi fi în centrul atenției? O să mă înroşesc, o să cad, o să uit pașii dansului (asta chiar s-a întâmplat, ha, ha)? Așa eram și la filmări. O să uit de mine, n-o să iasă, o să mă fac de râs. Dar nu a fost așa. Pentru că MAMA a fost acolo și m-a ajutat. N-au existat camere, lavaliere and co., ci doar eu și indicațiile ei.
        Așa că, voi spune din nou: MAMA mea, imperfectă cum e, este cea mai tare și oricine are altă părere, să și-o păstreze pentru el. Nu ne-am dus pentru faimă la emisiune, nici măcar pentru bani. Ne-am dus pentru noi, pentru relația noastră. Nu prea facem noi chestii ca fetele, dar și când facem... ies emisiuni la tv. *râd*
        Relația noastră e complicată, dar ea e mama și dacă încă aveți o mamă și nu vă înțelegeți prea bine, "cut her some slack" cum zice americanul (mai las-o în pace). Nu se știe cât o mai aveți. Mai dați-vă câte șanse sunt necesare ca să nu vă pară rău mai târziu.
        Deci, mamă, sunt mândră de tine și te iubesc!
        YOU ROCK (ești cea mai tare)!

Nu ni se cuvine nimic

        Am întârziat mult cu postarea asta pentru că nu știam ce titlu să îi pun. Orice titlu îmi venea în minte era... nepotrivit. Acum că l-am găsit, să spun și despre ce e vorba.
        Oamenii, în general, au o părere bună despre ei și nici nu ar trebui să fie altfel. Dacă tu nu te placi, nu te iubești, nu-ți dorești lucruri bune pentru tine, cine altcineva să o facă? E perfect normal să îți dorești tot ce e mai bun pentru propria persoană, însă toți facem o greșeală (este doar părerea mea, simțiți-vă liberi să mă contraziceți): credem că ni se cuvine tot ce ne este oferit. Și aici nu mă refer la ce ne dă Dumnezeu, Universul sau orice altă "autoritate" pe care ne bazăm noi. Mă refer la familia noastră, la prieteni, colegi, etc. E minunat să ai o părere bună despre tine însuți. E chiar grozav să fii susținătorul tău numărul unu, dar nimeni altcineva nu e obligat să o facă. Iar dacă o face, nu te mai comporta ca și când ți se cuvine. Atenția pe care o primești este pura voință a celuilalt de a ți-o oferi. Dacă nu-ți mai dă atenție, nu te mai comporta ca și când greșește cu ceva. Poate nu mai are resurse sau chef de tine. Atât de simplu.
        Trebuie să înțelegem că fiecare e special și merită tot ce e mai bun, dar fiecare în pătrățica lui. Nu văd de ce dacă la un moment dat ți-am oferit (și aici mă repet) din pură voință cadouri, atenție, orice, dacă nu mai vreau/pot, vii să mă apostrofezi mai mult sau mai puțin subtil (unii dintre voi poate aveți impresia că nu mă prind. News flash: mă prind de FIECARE dată. Nu cred că s-au inventat aşa subtilități care să-mi fie băgate sub nas și să nu mă prind, dar... mă rog) că nu mai sunt cum eram, nu te mai bag în seamă, nu mai fac, dreg. De ce să facem asta?
        Poate viața acelei persoane s-a schimbat în aşa măsură încât nu mai are timp de nimic, nici măcar să-ți gâdile ție orgoliul. M-am săturat de toate pozele alea cu mesajul "dacă cineva vrea să îți acorde atenție/timp/bla bla, o va face oricum. Ba nu! Nu mi le mai trimiteți, nu mai dați share! Toți avem o viață care se schimbă în continuu. Unii lucrează de dimineața până seara, unii au copii, unii sunt în depresie, unii sunt îndrăgostiți, alții sunt bolnavi. Atâta timp cât nu știi exact cam care mai e viața lor, lasă-i în pace. Nu mai fă presupuneri, nu mai trimite mesaje subliminale. Mai bine ia-ți inima în dinți și întreabă direct dacă este vreo problemă și dacă poți să ajuți.
        Eu îmi doresc foarte mult să am timp să mai comunic măcar cu anumite persoane, dar pur și simplu sunt prea obosită. Viața cu doi kinderi este pe cât de frumoasă și presărată cu împliniri, pe atât de epuizantă. Da, nu mai am energie să mă preocup și de alte persoane și fac și eu ce pot, când pot. E greu de înțeles asta? De abia am timp de mine și de soț. Când să am timp și de altcineva? Decât să te superi ca măgarul pe sat și să mă necăjeşti cu citate, mai bine zi tu ceva frumos dacă ai timp și fii sigur că atunci când voi avea timp, te sun, îți scriu, vin la tine. Nu ești victima nepăsării mele. De fapt, nu ești o victimă și punct.
        Am atâtea persoane dragi cu care aș vrea să vorbesc des, să le văd, să le scriu un bună măcar în fiecare zi și efectiv nu reușesc. Și crede-mă pe cuvânt că mă străduiesc.
        Aşa că nu, nu ni se cuvine nimic din ce e al altcuiva. Nici material, nici spiritual. Descurcă-te cu ce ți se oferă și fii bucuros de fiecare lucru mărunt. Mâine mori și mori frustrat de niște tâmpenii și supărat pe oameni pe care nu ar trebui să fii. Fii bun indiferent ce ți se oferă pentru că nici citatul ăla cu "bine faci, bine găsești" nu se aplică în viața reală (poate doar în Utopia), nici ăla cu "tratează oamenii cum vrei tu să fii tratat" (verificat pe propria persoană -poți să le dai și sufletul și tot nu e de ajuns-), nici ăla cu "ce propagi în Univers se întoarce la tine" (cel mai mare neadevăr. Vine la tine ce trebuie să vină. Altfel, Iisus nu mai ajungea pe cruce, nu?).
        Cam atât despre ce ni se cuvine sau nu. Fiți voi schimbarea pe care o vreți de la ceilalți și sigur nu veți mai suferi de "misecuviincită" (inspirație Doctorița Pluşica) vreodată în viața voastră.
     

Lui Patrick

        Patrick, iubirea mea, vei fi mereu primul meu născut, primul meu copil, inițiatorul meu în tainele mămiciei. M-ai învățat să fiu mamă, m-ai transformat în ceea ce sunt azi din clipa în care te-am văzut. M-ai pregătit pentru fratele tău și n-am știut până la el cam cât de mult te pot iubi. M-ai învățat să fiu și mai bună la meseria asta cu fratele tău și îți mulțumesc pentru mama care sunt azi.
        Ești provocarea mea din fiecare zi, curiozitatea în cea mai pură formă și dragostea complet necondiționată. Mă iubești când greșesc, mă ierți când îți cer iertare și mă alini când plâng de supărare pentru că iar te-am certat sau am țipat la tine. Ești cel mai bun prim copil pe care mi-l puteam dori, chiar dacă îl chinui uneori pe Dominic și mă scoți din minți cu încăpățânarea specifică tatălui tău.
       Îmi cer iertare și aici pentru că mai țip și-mi pierd răbdarea. Însă, îți mulțumesc căci răbdarea (extinsă) ce o am acum ți se datorează tot ție. Mi-ai mutat limitele în afara sistemelor mele de măsurare și mi-ai schimbat reacțiile. Încă mai am de lucru, dar datorită ție, în fiecare zi îmi doresc să fiu mai calmă, mai răbdătoare pentru tine și pentru fratele tău.
        Când mă uit în ochii tăi, când mă pupi din senin sau mă strângi în brațe fără vreun motiv, mă îndrăgostesc de tine iar și iar.
        Îți mulțumesc, copilul meu scump, pentru că m-ai ales pe mine să-ți fiu mamă, să mă înveți tot ce trebuie să știu ca să fiu cea mai bună mamă pentru voi.
        Te iubesc de nu mai pot și aș vrea, într-o zi, să ajung să fiu ACEA mamă la care să te întorci mereu când ți-e greu sau când ți-e bine.

În vremuri de răceală

        Ăsta e articolul meu de două noapteaaaa (e uşor cântată propoziția asta căci îmi fredonează în cap un refren: "mesajul meu de patru dimineațaaaaa") când eu mă sucesc de pe-o parte pe alta deja de vreo trei ceasuri bune.
        Se dă următoarea rețetă (pentru insomnie, evident): un bebeluș răcit de patru zile, un toddler răcit de două zile, un tati cu dureri de gât de-o zi, două și o mami cu dureri de gât de-o zi, nas înfundat and co. Cred că sunt pe drumul cel bun spre nebunie temporară.
        Cel mai greu lucru din univers (de când am DOI copii) mi se pare să fie amândoi bolnavi, în același timp. În capul meu e tot timpul asta #=/!=/;:)_$#=)=#//! În traducere liberă, băga-mi-aş picioarele, nu mă pot multiplica! Da! Asta e problema! Nu pot să am grijă de ei în egală măsură și stau cu inima cât un purice când sunt cu unul dintre ei și îl aud pe celălalt că plânge și eu nu mă pot duce la el. Numai Dumnezeu știe, cum stau eu în expectativă, dacă să încerc să mă sustrag de lângă cel cu care stau ca să mă duc la celălalt, deși el e cu tati și tati se descurcă și el și știe ce să facă. Totuși, nu sunt eu acolo să triplu verific dacă e totul în regulă. Și asta, prieteni, e tortură! Nu mai contează că și eu sunt lovită de tren și de abia mă târâi, ideal ar fi să am niște clone care să raporteze la creierul central rapoarte detaliate despre cum stă treaba pe dincolo.
        Oricum, în vremuri de răceală, creierul meu are doar două "poziții": alert sau hiper alert. Nici nu-s sigură că dorm pe bune când sunt ambii copii bolnavi. Uneori cred că are scurt circuit mintea mea de la zile și nopți de mârâială, plânsete, durere și atât de mulți muci. Imaginați-vă că am nevoie de foaie de tratament cum au asistentele și doctorii la spital, ca să fiu sigură că am tratat pe toată lumea cu toate siropurile și pufurile aferente.
        Chiar am început să urmăresc cu frenezie desenele de pe Nick Jr. (pe alea de pe Disney prea le știu pe de rost), sunt fanul numărul doi al lui Blaze, Patrick fiind numărul unu, evident.
        Acum, serios vorbind, atât de serios cât poate fi creierul meu zilele astea, e greu să fii mamă de doi în vremuri de răceală.
        Sănătate că-i mai bună decât toate!

A dormi sau nu cu bebelușul? (Co-sleeping yay or nay)

        Pentru cine nu știe, am doi bebei. Unul de 2 ani și 4 luni și unul de 8 luni. Când am venit acasă cu Patrick, pătuțul lui era lipit de al meu cu o laterală scoasă ca să dormim împreună, dar separat în siguranță. Evident că nu a funcționat pentru că se târa după mirosul meu ca o râmă și atârna jumătate în pătuț și jumătate pe pat. Și... l-am luat cu noi în pat. Oricum îl alăptam și mă trezeam de 783 mii 763 ori pe noapte ca să îl pun la sân, deci nu puteam să iau o decizie mai bună (cel puțin pentru noi). Știu că părerile sunt împărțite legat de dormitul cu bebelușul, dar din punctul meu de vedere, după 2 ani și ceva de co-sleeping, pot să spun doar atât: este minunat ca un părinte să poată dormi cu copilul său. Și nu, dormitul cu copilul/copiii nu-ți afectează relația de cuplu decât dacă voi lăsați acest lucru să o afecteze. Și da, deși dorm de atâta timp separată de soțul meu, fac sex. Mult și des.
        Revenind la co-sleeping, de ce da și de ce nu, eu zic așa:
- da pentru legătura ce se creează între tine și prunci;
- da pentru gradul redus de oboseală cauzată de trezirea completă atunci când trebuie luat din pătuț pentru alăptat;
- da pentru că îl simți imediat când se foieşte și poți să-l liniștești înainte să se trezească de tot;
- da pentru că tu ești tot ce cunoaște el, mai ales când e nou născut;
- da pentru că e frumos;
- da pentru că așa e natural.

Argumente contra co-sleeping-ului nu am găsit în mintea mea, căci "cercetătorii" au găsit tone, însă... ar fi două trei nuuri:
- nu dacă ți-e teamă că l-ai putea răni în somn (ăsta e un factor de stres și stresul e ultimul lucru de care ai nevoie);
- nu dacă pur și simplu nu-ți dorești.
- nu dacă simți că nu funcționează în cazul tău.
        Pentru mine, dormitul cu bebelușii este frumos și mă umple de bucurie. Ador să mă trezesc la fețişoarele lor mici și perfecte. Nu zic că nu mi-aș dori în unele zile să mă trezesc cu zâmbetul lui Andrei în față, dar nu mai e mult și o să facem și asta. Ideea e că dormitul cu copiii poate fi/este obositor și somnul nu mai e acel somn, dar este o alegere personală (sau aşa ar trebui), asumată și conștientă.
        Voi cu cine dormiți? :P

Cu şi despre Varus Equin

        E noapte și e timpul să-mi "echipez" copilul cel mic cu bara și ghetele Ponsetti. A adormit înainte să apuc să i le pun, așa că, în semi întuneric, îi trag picioruşele și încep să prind cataramele.
        Să ai un copil cu orice fel de afecțiune, fie ea temporară sau permanentă, este foarte greu din punct de vedere emoțional pentru o mamă. Chiar dacă știu că se va vindeca complet, tot procesul acesta, de la naștere și până acum și până în adolescență când vom scăpa și de teama unei recidive, îți ciopleşte sufletul de părinte. Sigur că am o lecție de învățat din treaba asta (când spun lecție nu mă refer la o pedeapsă, ci la o lecție care mă va ajuta să "cresc", să dobândesc ceva bun), dar chiar și-așa, trec prin multe stări care lasă urme acolo în memoria mea afectivă.
        Nu pot să uit primul ghips, fiecare zi de luni când am mers la spital să-l schimbăm, operația de eliberare a tendonului (despre varus equin și tratament aici: https://www.spitalulmonza.ro/afectiune/piciorul-stramb-varus-equin/), ghetele şi bara, planul de tratament până la patru ani și vegherea până la încheierea creșterii (sfârșitul adolescenței) ca nu cumva să ne trezim cu o recidivă și să o luăm de la capăt.
        Totodată, îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dat doar atât, însă și atât e mult și te consumă emoțional.
        Și e în regulă să plâng uneori când n-aș vrea să-i pun bara, când aș prefera să-l las să meargă toată ziua de-a buşilea sau pur și simplu să-i las libertate noaptea, să nu se mai întoarcă cu totul de pe o parte pe alta.
        E mic acum și sunt absolut conștientă că acum e mai uşor pentru că nu poate respinge imobilizarea picioarelor. Nici nu vreau să-mi imaginez cam în câte bucăți mă voi sparge când îmi va putea spune că nu o vrea, că poate îl deranjează sau e incomodă bara și eu va trebui să i-o pun oricum.
        Aşa că, părinți de copii fără dizabilități, bucurați-vă de integritatea corporală a copiilor voștri, iar pentru cei ca mine: rezistați! Va trece sau va deveni mai uşor! Iar dacă nu mai rezistați, scrieți-mi ca să rezistăm împreună!
        Keep calm and wear boots & bar!

Treizeci plus

        E prima zi de toamnă și zâmbesc larg și din suflet. Am o stare extraordinară de mulțumire care vine din interior.
        Pe 25 august am împlinit 30 ani. Oficial, am intrat la categoria 30+ și știți ce? Niciodată nu m-am simțit mai împlinită, mai fericită și mai frumoasă ca acum.
        Mă aflam în fața unei prăjituri cu o lumânare aprinsă în care trebuia să suflu și să-mi pun o dorință și mi-am dat seama că nu mai am ce să-mi doresc. Atunci am realizat că e totul exact așa cum am nevoie ca să fiu fericită, inclusiv kilogramele în plus. :P
        Am doi băieți frumoși, un soț care mă iubește așa cum am nevoie, casă, masă și sănătate. N-am nevoie de mai mult. Îi am pe ei și asta este tot ce contează.
        Simt că nu-mi lipsește nimic din suflet, ba mai mult e ca un izvor din care se revarsă bucurie. Un prieten drag mi-a făcut o surpriză lacrimogenă de ziua mea și mi-a umplut sufletul cu mulțumire și recunoștință pentru bogăția ce mi-a fost dată.  https://vimeo.com/180162009
        Mă simt bine, fac bine și primesc bine și sincer vă spun că asta e tot ce-mi doresc. Suntem sănătoși toți și avem o viață plină și împlinită. Greutăți și griji avem ca toată lumea, dar nu ele îmi definesc zilele. Nici oboseala, nici nervii întinși la maxim. Iubirea și bucuria sunt cele care contează și care îmi fac zilele senine. În fiecare zi îmi doresc și îmi propun să zic de bine, să fac bine și să fiu bine și cu cât reușesc mai des, cu atât viața este mai simplă și mai blândă cu noi.
        Vă doresc o toamnă plină de bucurie și culoare, fericire și împlinire deplină.