Soțului meu (2)

        Mă uit la tine și zâmbesc! Adormi seara înaintea mea și mă cuibăresc lângă tine ascultându-ți respirația și îi mulțumesc lui Dumnezeu că te am. Zâmbesc când mă gândesc cât ești de bun și-n câte feluri și simt că sunt în siguranță.
        Zâmbesc când nu ești lângă mine când mă gândesc că crește-n mine un bebe pentru care un tată mai bun nu ar fi existat. Sunt liniștită când știu că în ochii tăi va vedea doar bunătate și încredere în bine și sper să-nvețe de la tine să vadă doar ce-i bine în tot ce-l înconjoară.
         Sunt împăcată și împlinită când tu ești fericit, când simt și-mi spui că unul altuia ne suntem suficienți și îmi doresc mereu să fii împlinit.
         Tu mă faci să vreau să fiu mai bună și mai ales mă faci să reușesc.
         Și cel mai mult îmi doresc să nu te văd trist, dezamăgit și dacă ești să pot să te alin și să-ți readuc zâmbetul pe chip.
         Vreau să găsești în mine toată forța de care ai nevoie pentru a fi mereu atât de bun și dedicat celor din jur și îmi doresc să fii răsplătit mereu pentru ajutorul pe care îl acorzi tuturor.
         Ești atât de bun în atâtea feluri și tot ce îmi doresc e să fii înconjurat doar de cei care merită și înțeleg cât de norocoși sunt doar pentru că te-au cunoscut.
         Zâmbesc pentru că ești perfect pentru mine cu toate imperfecțiunile tale și te iubesc exact așa cum ești deși uneori mă necăjești.
       

Dragoste de mamă

     
         Nu știu cum e pentru voi maternitatea, dar vă spun că pentru mine e un amestec de senzații, temeri și trăiri dintre cele mai variate.
         Când am aflat că sunt însărcinată, am avut un sentiment pe care nu l-am mai simțit niciodată: eram euforică și înspăimântată în același timp. M-am urcat repede în mașină și am pornit spre casă pentru a-i da vestea cea mare soțului meu. Am avut așa emoții încât nici nu știam cum să îi spun. Amândoi ne doream să rămân însărcinată și să avem un bebe, dar s-a întâmplat neașteptat de repede și uneori nu eram sigură ce vreau să arate testul de sarcină. Dar când am văzut rezultatul pozitiv, am știut exact că asta voiam să arate.
          După ce i-am spus lui și apropiaților, emoțiile și-au mai pierdut din intensitate, însă de câte ori mă gândesc la bebe din burtică am aceleași emoții, dar acum am și temeri. Uneori mă cuprind îndoieli legate de ce fel de mamă voi fi. Voi fi o mamă bună? O să fiu un model pentru copilașul meu? Asta își doresc toate mămicile?
          Alteori mă întreb dacă mă voi descurca și dacă o să știu cum, ce și cât îi trebuie bebelușului. Dacă nu voi putea echilibra toate rolurile pe care le am: mamă, soție, gospodină, iubită? Sunt atâtea întrebări și temeri...
          Tot ce îmi doresc este să fiu o mamă bună și să pot fi femeia de care au nevoie ceilalți. Oare celelalte mămici reușesc singure sau au ajutor? Oare zace atâta forță în noi încât să le facem pe toate sau ține doar de credința că putem fi tot ce ne dorim?
          Oare dragostea pe care o primim de la cei din jur e cea mai importantă sau dragostea de sine ne ajută să fim așa cum ne dorim?

Concepție

         Concepția, nașterea și creșterea unui copil este împlinirea supremă pentru majoritatea femeilor. S-au scris cărți despre asta și toată lumea recunoaște rolul esențial al femeii în procreere. Însă nimeni nu i-a întrebat pe bărbați ce înseamnă să dea viață unui copil. Fără ei nu e posibil ca o femeie să facă copil (încă - ar spune gurile rele). Ce rol își atribuie ei în acest proces? Să aflăm!
         Vlad (26 ani) vede concepția ca pe plantarea unui copăcel: femeia este solul fertil în care el plantează sămânța minunată. Împreună „udă” sămânța cu dragoste și grijă astfel încât „copăcelul” să crească mare și frumos și să rodească și el la rândul lui. Frumoasă viziune, nu?
         Pentru Andrei (25 ani și gurmand) femeia este un cuptor. El pregătește aluatul (îl frământă, amestecă ingredientele, îl lasă să crească), apoi îl bagă la cuptor și are grijă de ea pentru ca „pâinea”, atât de minuțios preparată, să iasă perfectă, iar femeia să își împlinească menirea.
         Eu una m-am simțit flatată de rolul pe care și l-au asumat băieții în treaba asta. Cred că e o calitate deosebită și un lucru special să auzi așa ceva de la un bărbat.
         Nu sunteți curioase ce rol își atribuie bărbații de lângă voi în acest proces?

Femeia ta

          Singurul mister pe care nu-l pot dezlega bărbații este femeia. De foarte multe ori am auzit cum soții sau iubiții nu mai înțeleg nimic și nu mai știu ce să facă pentru ca femeile din  viața lor să fie mulțumite. Nici nu trebuie să înțelegeți ceva!
          Femeile sunt făcute să fie iubite, nu înțelese. Când bărbații din viețile noastre vor înțelege asta, le va fi mult mai ușor să ne ofere ceea ce ne dorim sau avem nevoie. Deși au impresia că trebuie să facă lucruri extraordinare ca noi să fim în extaz și să ne simțim speciale, realitatea este cu totul alta: lucrurile mici și banale sunt cele care ne fac inima să se înfioare și să ne simțim atât de speciale.
          Am văzut căsnicii care au ajuns să fie dureroase pentru că partenerii au uitat unul de celălalt. Au uitat să își spună lucruri frumoase. Au uitat să se țină de mână. Nu se mai uită unul în sufletul celuilalt pentru că misiunea a fost îndeplinită... Deși este dureros de acceptat, bărbații se opresc din a cuceri femeia după ce au făcut-o să îi iubească. Până acolo ne fac să ne simțim ca niște zeițe. Doar noi existăm pentru ei și tot ce își doresc este să ne vadă zâmbind.
          Femeia împlinită din punct de vedere sentimental are nevoie și de fapte și de vorbe. De curând, o prietenă mi-a povestit că este nefericită pentru că soțul ei nu o mai face să se simtă specială de foarte mult timp și că a apărut o persoană pe care nu a întâlnit-o niciodată, dar care îi face sufletul să vibreze doar prin vorbele pe care i le spune. O face să se simtă deosebită. De aici, SFATUL NR. 1: Nu vă opriți niciodată din a-i spune femeii iubite ce înseamnă pentru voi. Faceți asta din suflet și sigur veți găsi și cuvintele potrivite pentru a o face să râdă și să plângă în același timp. Nici nu aveți idee cât de mult înseamnă un mesaj, un bilețel, o scrisoare care să-i smulgă un zâmbet și o lacrimă în același timp.
         În sufletul ei, femeia este o copilă și simte nevoia să fie ocrotită. În inima ei, își dorește să o trezești dimineața cu un sărut pe frunte, să o alinți și să o privești ca pe un copil inocent, abia apoi să vezi în ea femeia de zi cu zi. SFATUL NR. 2: Trece-ți mâna prin părul ei și sărut-o ca și când ar fi ultima oară. Privește-o cu duioșie, se va simți deosebită. Ține-o de mână mereu, se va simți protejată.
         Pentru a fi împlinite avem nevoie doar de trei lucruri ATENȚIE, AFECȚIUNE ȘI APRECIERE... și toate sunt atât de ușor de oferit... SFATUL NR. 3: Fii atent la detalii. Manifestă-ți afecțiunea și prețuiește orice face pentru tine și orice îți dăruiește. Adu-ți aminte de aniversările voastre. Cumpără-i flori sau mici atenții fără nici un motiv. Invit-o la o întâlnire ca atunci când încercai să o cucerești (crede-mă, vei fi uimit de rezultat). Fă lucruri neașteptate și arată-i sau spune-i că apreciezi tot ce face pentru tine (de la lucrurile de zi cu zi până la faptul că te iubește și că e a ta).
         Femeia din viața ta îți va oferi tot ce este ea: mamă, copilă, iubită, prietenă, soție, amantă... Primește aceste daruri și prețuiește-o ca și când ai putea să o pierzi în orice moment. Femeia care face ORICE ca tu să fii fericit, împlinit, satisfăcut merită tot ce ai tu mai bun. Nu are nevoie de cadouri scumpe și lucruri ieșite din comun. Are nevoie să îi transmiți zi de zi, prin gesturi banale (pentru tine) că ea este cea mai importantă ființă din viața ta și că TU ȘTII ASTA!
     

Amar

           Dezamăgirea pe care ți-o pot provoca cei dragi te schimbă. Îți lasă un gol dureros în suflet. Persoane pe care puneai mare preț, persoane pentru care ai băgat mâna în foc, persoane pe care le-ai iertat doar pentru că le-ai vrut în continuare în viața ta, te dezamăgesc atât de tare încât ai vrea să dai timpul înapoi și să schimbi acel moment de cotitură când ai decis că merită orice, că merită tot.
           Cineva (cu mare experiență de viață) mi-a spus câteva vorbe: nu există prietenie adevărată între femei. Între femei este mereu o competiție nedeclarată "pentru Dumnezeu știe ce", de fapt pentru orice. Prietenia adevărată abia poate exista între o femeie și un bărbat care au depășit stadiul de amanți.
           Altădată aș fi spus că nu e adevărat, că eu știu că am o prietenă adevărată, că am găsit un suflet la fel de "dark și twisty" ca al meu, care nu mă va dezamăgi, care nu m-ar răni pentru nimic în lume și că împreună vom fi "bright and shiny"... și o perioadă am fost...
           Astăzi, mă corectez: e adevărat. Femeile nu pot fi prietene. Își pot petrece timpul împreună, pot face lucruri împreună, se pot distra împreună, pot face multe lucruri împreună, mai puțin să fie prietene adevărate. Femeile nu-și dezgolesc sufletul în fața nici unei alte femei.
           Știu că am pus tot ce am avut pe masa prieteniei noastre... și am dat tot și am iertat și am încercat și am crezut... și totuși mă întreb când am ajuns aici... când am ajuns să nu mai recunosc acea persoană în care am pus atâtea vise...
           Am privit poze de demult și am văzut cum eram atunci... Eram reale, transparente, radiam de sentimente bune și plăcute... Păream să fi găsit ce alții caută încă... Dar azi... nu a mai rămas nimic...  doar o amintire a ceea ce ar fi putut să fie.
           Acum văd poze cu noi prietene în care arăți așa cum arătai la început cu mine... și chiar mă bucur pentru tine pentru că știu că mi-am dorit din totdeauna să fii fericită și senină...
         
         
         

Soțului meu (1)

             Știi că mi-e dor de tine. . . și că te iubesc și cum și cât. . . Știi că ești tot ce mi-am dorit într-un bărbat pentru că ți-am mai spus. . . Și dacă nu ți-am spus ai văzut în ochii mei pentru că ești singurul care privește prin ei direct în sufletul meu. . .
            Știi că ești singurul care mă vede exact așa cum sunt. . . De tine nu pot să mă ascund nici dacă ne despart oceane. . . Mă simți și dacă nu vorbim. . . Și prețuiesc această legătură mai mult decât orice. . .
             Doar tu ești echilibrul meu.  Nu sunt întreagă fără tine. . . Și știu că vrei să fiu puternică atunci când nu ești lângă mine. . . și crede-mă că sunt atât cât pot de bine. . .
             Și te aștept acasă... să mă ascund în tine... să pot să nu mai fiu puternică măcar câteva clipe. . .
             Tu ești izvorul meu de putere, din tine îmi hrănesc sufletul și mintea. . . Mă faci să simt că pot fi și face orice îmi propun.
             Tu vezi în mine ce nici eu nu pot vedea. . . ”tu mă vezi mai frumoasă decât știu eu.” Crezi în mine așa cum nimeni nu o face și mă ajuți mereu să depășesc orice obstacol. . . Ești mereu acolo când trebuie să fii și întotdeauna știi ce să îmi spui.
             Îți mulțumesc pentru că încă mă alinți. . . și după atâta timp încă îmi dai mesaje minunate. . . Îți mulțumesc pentru faptul că în ochii tăi sunt neschimbată, că mă privești la fel ca altădată. . . Când mă privești mă simt specială, minunată, ca nimeni alta. . .
             

Judecata

          A trecut ceva vreme de când n-am mai scris nimic... Trebuie să fi fost de vină vremea și starea pe care mi-a creat-o sau întâmplările din ultimul timp.
          Anyway, acum vreau să scriu despre cum ne judecăm unii pe alții și cum ”acesta este cel mai mare păcat al nostru” (persoana citată se știe ). Nu știu dacă să îi spun chiar păcat, dar sigur, judecându-i pe cei din jur, nu putem trăi frumos. Cred că a nu judeca derivă din a fi îngăduitori, iar noi nu mai știm să fim îngăduitori. Orice greșeală e criticată, comentată, ridiculizată chiar. Vedem paiul din ochiul celuilalt și nu vedem bârna din ochiul nostru, cum ar spune bunicii noștri.
          Tot de la bunici am învățat să nu judec pentru a nu fi judecată. Din păcate, a judeca face parte din natura umană și am făcut-o, deși mereu mi-am spus să n-o fac. Cred că judecăm atunci când suntem revoltați de ceva ce a făcut persoana în cauză sau când nu înțelegem de ce face sau spune anumite lucruri. Am văzut și oameni care judecă pentru că n-au ce face și doar judecându-i pe alții se simt mai bine cu ei înșiși. Alții judecă pentru că se cred mai buni decât restul și încearcă cumva să-i pună pe ceilalți într-o lumină proastă.
          Dar cum ar fi viața noastră dacă nu ne-am mai judeca unii pe alții? Eu cred că ar fi mult mai simplă și frumoasă. Cum ar fi dacă ne-am preocupa de propriile vieți în loc să ne preocupăm de ale altora? Ce simplu ar fi să nu ne mai uităm atât de mult cu ochi critici la ce, cum, cât. unde și de ce a făcut cel de lângă noi. Ce frumos ar fi să fim îngăduitori unii cu alții și să acceptăm că suntem diferiți, că avem standarde diferite și mai ales că percepem diferit viața și pe cei din jur. Așa e că toți am putea fi prieteni? Așa e că ar dispărea invidia și bârfa dacă pur și simplu înainte să-i judecăm pe alții ne-am uita la noi și ne-am aloca nouă timpul pe care-l alocăm să-i judecăm pe ceilalți?
          Ce poate fi mai rău decât să judecăm pe cineva, să-l etichetăm cumva și să mai spunem și altora? Ce poate fi mai rău decât să încercăm să denigrăm pe cineva judecându-l cu voce tare în prezența altcuiva?  Ce poate fi mai urât și mai premeditat decât să vorbești de rău pe cineva crezând ca așa vei obține apreciere din partea celorlalți?
          Mi-am propus să nu judec pe nimeni, iar dacă îmi vine să judec s-o fac în tăcere. Fiecare face ce face dintr-un motiv întemeiat. De unde să știu eu că nu aș fi făcut la fel? Suntem cu toții diferiți și asta ar trebui să ne aducă împreună, nu să ne îndepărteze unii de alții.
          Haideți să nu mai judecăm și să fim îngăduitori unii cu alții, să trăim frumos cu oamenii din jurul nostru. E mai simplu și mai sănătos să reușim să fim mulțumiți de noi fără a arunca umbre peste ceilalți.
       
       
       

Derivă

             Lucrez într-un domeniu frumos și am o meserie nobilă. Scopul meu este să ofer liniște sufletească clienților mei și garanția că va exista cineva care să le fie alături în momente mai puțin fericite. De fapt, eu pot fi acolo pentru ei dacă trăiesc prea mult, prea puțin sau chinuit. Și nu am nici o problemă cu asta, chiar cred în ceea ce fac și de fiecare dată când mai asigur o viață mă simt utilă cu adevărat în viața acelui om.
             Însă, tot simt că lipsește ceva. Pentru a avea succes în această meserie trebuie să fii 100% aici și job-ul să însemne tot și eu, poate că sunt prea necoaptă acum și nu înțeleg, simt că mai important decât cariera aceasta este timpul pe care mi-l acord pentru bunăstarea mea sufletească. Așa cum am scris în primul meu post, sunt fericită atunci când pot petrece timp cu soțul meu, cu familia mea, cu animalele mele. Știu că în viață nu putem face doar ceea ce ne place, dar oare e normal să trăim doar prin muncă? Singurul nostru scop să fie rezultatele muncii noastre?
             Am în jurul meu persoane care trăiesc exclusiv pentru a face meseria asta și viața personală este foarte vag definită, uneori chiar nu există. Singura lor rațiune este meseria pe care o fac, cerând același lucru și de la noi, dar eu simt că nu pot face așa un sacrificiu, că nu merită să-mi neglijez familia pentru bani.
             Văd și simt că scopurile lor finale sunt banii din cont de la sfârșitul lunii, dar pe mine banii nu mă motivează suficient.
             Poate materialul din care sunt eu făcută nu e destinat pentru o carieră răsunătoare în domeniul ăsta. Nu sunt obișnuită să zac în mediocritate și mereu lupt să fac toate lucrurile cât mai bine și să fiu cea mai bună, dar oare ăsta e drumul pe care trebuie să îl parcurg? Cum știu că job-ul pe care îl practic este ceea ce ar trebui să fac pentru tot restul vieții? Dacă lucrurile nu decurg așa cum presupune drumul prestabilit înseamnă că nu fac eu suficient sau că nu ăsta e drumul meu?
             La un moment dat, la un workshop, am făcut un exercițiu care ne ajuta să ne dăm seama care ar fi cel mai potrivit job pentru noi. Trebuia să scriem primele trei lucruri care ne fac plăcere și să vedem ce meserii derivă din ele. Și de atunci, m-am tot întrebat dacă ar trebui să fac unul din acele lucruri ca să văd daca sentimentul se schimbă.
            Și cred, că la momentul de față, mă împiedică un soi de teamă să încerc lucruri noi, teama de a nu-i supăra pe cei care mi-au oferit sprijin și teama de a nu fi judecată pentru nehotărâre.
            Nu-mi mai găsesc locul, din punct de vedere profesional. Poate mă văd făcând altceva, poate chiar îmi doresc altceva și momentan nu am mijloacele să fac altceva sau nu sunt sigură de ceea ce ar trebui să fac.
          

Legături de familie

       O vorbă din popor zice așa: ”sângele apă nu se face” și cred că e cât se poate de adevărată. Prietenii, iubitele, iubiții te pot lăsa. Oamenii se împacă și se despart în fiecare zi. Dar familia... familia e mereu acolo. Oricât de supărați ar fi, orice le-ai fi făcut, fie că o spun sau nu, mereu vor fi acolo să te ajute dacă ai probleme. Poți fi oaia neagră a familiei, tot se vor preocupa de tine, deși nu recunosc asta.
        Familia e pentru totdeauna până când Dumnezeu decide să ne ia pe noi sau pe ei la El. Familia nu ți-o alegi, o primești și trebuie privită ca un dar de la El. Buni, răi, așa cum sunt, sunt ai noștri, sunt plasa noastră de siguranță când lucrurile devin urâte. Când suferim, când avem greutăți, ar trebuie să existe mereu un membru al familiei care să ne salveze, iar în familiile normale cel puțin o astfel de persoană există.
        Sunt momente în viață când ești pierdut și de fiecare dată, tendința este de a te întoarce într-un loc de suflet, acolo unde ai crescut, unde îți sunt rădăcinile. Oamenii se reîncarcă întorcându-se în timp și spațiu la momentele în care mintea lor era limpede, iar sufletul liniștit. Și unde ai fost mai liniștit și senin decât acolo unde ai crescut la propriu și la figurat? Unde ai început să construiești ceea ce ești azi?
         Așa că tot ce trebuie să facem este să acordăm importanță famiilor noastre pentru că nu ne lasă niciodată. Ceilalți sunt pasageri prin viața noastră. Majoritatea intră în viețile noastre și foarte puțini rămân.
         Singura constantă din viața noastră, în afară de schimbare, este FAMILIA. Familia la care trebuie să te poți întoarce mereu, unde să poți vorbi ca să îți descarci sufletul, unde să poți primi sfaturi și alinare
         Să-i iubim așa cum sunt și să îi prețuim mereu pentru că sunt ai noștri și niciodată nu știm cât timp mai avem de petrecut cu ei.

Măști

      Am tot meditat cu privire la răposatul 2012 și ultima concluzie la care am ajuns a fost că oamenii din jur, chiar și cei care par transparenți, poartă măști frumos pictate și își joacă fiecare rol ales cu grație, de parcă n-ar vrea să fie identificați după o anumită formă de comportament.
      M-am întrebat, evident, oare nu fac și eu la fel? O fi ceva inconștient? Uneori, simt și eu nevoia să fiu altcineva. De fapt, mă exprim greșit. Uneori simt nevoia să fiu altfel: să fiu mai liberă, mai relaxată, să nu-mi mai pese dacă greșesc, să fiu mai bună decât alte femei, să fiu pe placul tuturor, să fiu invidiată poate, să fiu o divă sau o copilă, să fiu dezinhibată complet, să atrag priviri (de orice fel). Am constat însă, că fiecare stadiu pe care vreau să-l experimentez, îl aleg. Într-o zi aleg să fiu provocatoare, în alta să fiu complet relaxată și să nu-mi pese de nimic, altădată aleg să fiu un copil toată ziua (depinde cum mă trezesc, dar în general sunt tot EU).
      Ideea e că am observat cum unii oameni din dorința de a fi în centrul atenției încearcă să îi umbrească pe ceilalți, indiferent că sunt persoane care-i iubesc sau care-i cunosc pentru prima oară. Sentimentul celui care te cunoaște sub o anumită formă și brusc ești altcineva, este cât se poate de neplăcut (l-am experimentat de curând). Rămâi ușor frapat de cât de cameleonice sunt unele persoane: acum sunt cele mai drăguțe și mai simple și mai plăcute persoane de pe Pământ, iar în secunda următoare simți că sunt cele mai nesuferite ființe pe care le-ai cunoscut.
      Nu știu cât mă deranjează ”balul mascat” în sine, dar știu că mă sperie să realizez că de fapt, nu știu cine e persoana aceea din fața mea pe care am primit-o în viața mea fără prea multe întrebări.
      Întorcându-mă la mine și la sporadicele mele ”transformări”, realizez că, totuși, cei din jurul meu mă știu într-un anume fel: sunt dificilă și mofturoasă, uneori antipatică, dar la sfârșitul zilei, când cade cortina, cel puțin o persoană mă iubește, mă place sau mă antipatizează pentru că sunt cine sunt cu toate calitățile și defectele mele. Cel puțin o prietenă știe sigur cine sunt.
      Nu-mi place să mă transform prea mult, îmi plac lucrurile simple și transparente. Vreau  ca persoanele din jurul meu să știe cine sunt pentru a evita surprizele neplăcute. Mai bine să nu mă placă de la început decât să mă urască după.
      Nu mă interesează ce crede lumea în general, dar îmi pasă de ceea ce cred apropiații mei și am nevoie să știu că, dacă am o zi îngrozitoare și prin urmare și eu sunt îngrozitoare, n-o să fiu singură pentru că cel puțin câteva persoane mă cunosc în toate formele mele.
     Nu vreau să fiu altcineva, doar uneori să fiu câte puțin din cineva care cândva mi-ar fi plăcut să fiu.