Sunt construită genetic (prost, aș spune) să încerc până în pânzele albe să schimb în bine viețile celor pe care îi întâlnesc. Aşa îmi vine mie să fac uz de toate mijloacele pe care le am ca să îi ajut să fie fericiți. O fi bine, n-o fi... Dumnezeu știe.
Însă, am observat că majoritatea nu vor să fie ajutați și nu pot să nu mă întreb de ce resping ce e bun și luptă pentru ce le face rău. Am fost și eu așa. Cu toții, cred că am avut astfel de etape în care vedeam dușmani în prieteni și invers, dar nu ne mai dezmeticim? Nu ne mai oprim din a-i respinge, suprima și chinui pe cei care chiar ne vor binele? Nu vedem că îi rănim pe ăia cărora chiar le pasă și nu ne temem că într-o zi vor renunța?
Sinceră să fiu, în unele cazuri, am obosit și cred că am pierdut bătălia mea absurdă și de neînțeles pentru persoanele în cauză. Pur și simplu, nu văd dincolo de propriile limitări și eu nu mai am resurse și idei să mă exprim și să acționez ca să îi văd fericiți. Unii se tem să acționeze, alții nu vor.
Eu m-am salvat singură și așa am ajuns să cred că îi pot salva și pe alții. Cu unii am reușit, cu alții am dat greș...
Oare nu-i pot ajuta pe toți? Nu trebuie sau nu vor ajutor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu