Eu sunt mama copilului meu

          Normal că eu sunt mama copilului meu! Doar eu l-am conceput împreună cu taică-su, eu l-am purtat în pântec nouă luni, eu l-am născut, nu? Da, sunt mamă pentru prima dată și nu știu multe, dar am instinct de mamă și ăsta contează cel mai mult. Până acum mi-am ascultat instinctele în ceea ce îl privește pe copil și nu am dat greș deloc, ba chiar i-am făcut bine, deși eram sfătuită altfel (mai mult mi se impusese cu ton imperativ și de pe treapta aia de superioritate sub care ne aflăm noi, astea, care avem primul copil).
          De ce scriu acest articol? Pentru că am nenumărate prietene care sunt și ele mame pentru prima dată și ne confruntăm cu aceleași atitudini din partea celor care au crescut deja copii (de vârsta noastră), din partea doctorilor care vor neapărat să ne decalotăm băiețeii sau să nu le mai dăm să sugă de la un an (doctori care parcă refuză să progreseze un pic și să respecte deciziile mamelor), din partea celor care sunt mame a doua oară și lista poate continua!
          Mă întreb de ceva vreme (cam un an, îndată), de ce are impresia cineva că își poate permite să critice proaspetele mămici și să le facă să se simtă de toată jena (ca să nu mă exprim mai plastic) pentru alegerile pe care le fac în ceea ce îl privește pe primul născut (cică la al doilea o să fie mai bine?!?!). L-ați născut voi? Aveți vreo conexiune extrasenzorială cu copilul și știți mai bine decât mama lui ce simte sau ce nevoi are? Credeți, stimabili doctori, că aveți dreptul să ne insultați inteligența tratându-ne de sus și făcându-ne să credem că nu ne îngrijim cum trebuie copilul pentru că a luat 300 gr în greutate în loc de 500? Noi venim la dumneavoastră pentru că avem încredere că ne puteți ajuta! Nu ca să ne certați ca pe niște scolărițe pentru că „moare copilul de foame că nu-i dăm lapte praf” sau „laptele tău e apă chioară” sau „are șase luni și nu stă în fund”, etc. News flash: suntem cu toții diferiți, DIN FERICIRE! Copilul meu este unic și se dezvoltă în propriul lui ritm și eu nu mă grăbesc nicăieri: nici să stea în fund, nici să mănânce de la patru luni, nici să meargă, nici să vorbească devreme. Nu mă interesează tabelele de creștere și tiparele de creștere ale copilului. Le-am consultat pe toate. Am citit tot ce se putea citi cât timp a stat în burta mea și am toate informațiile și atunci când nu știu, mă mai informez un pic. Și sun și doctorul de familie și pediatrul și pe mama și pe bunica și pe soacră și pe cine mai cred eu că mă poate ajuta. Dar refuz să accept să fiu tratată ca și când nu știu ce e mai bine pentru copilul meu.
          Dacă ne puteți ajuta cu un SFAT (dar sfat să fie, nu atitudinea aia „așa trebuie să faci pentru că eu știu mai bine pentru că deja am crescut copii”), vă asigur că toate proaspetele mămici caută sfaturi și le acceptă dacă nu le mai tratați ca pe niște incompetente într-ale mămiciei. Vrem sfaturi și ajutor, dar vrem să ne respectați (și nu cred că există vreun motiv pentru care să n-o faceți). Am vrea să respectați ce alegem să îi dăm copilului să mănânce, să bea, ce program are sau nu și să ne lăsați să greșim și noi! Avem dreptul ăsta! Voi, mamele care ați crescut deja copii, nu ați făcut greșeli? Ați dat lovitura din prima și ați crescut primul copil perfect sau a fost „copilul de test” (într-ale practicii meseriei de mamă) pe care l-ați crescut cum ați simțit sau mânate de expertele de pe vremea voastră?
          Nu cred că există ceva mai dureros și jignitor în același timp, decât să îți fie pusă la îndoială capacitatea de a face ce e mai bine pentru copilul tău! Știți cum se simt proaspetele mame când sunt întrebate de mamele lor sau de soacre sau mătuși, etc. dacă „nu-i e prea frig?”, „nu-i e prea cald?”, „copilul ăsta ce mai mănâncă?” „de ce nu-i dai aia sau aia, că pe vreamea mea...”, etc.? Se simt ca și când s-ar afla într-o continuă eroare în ceea ce privește modul în care cresc copilul! Da! Așa ne simțim! Și nu mai zic cum ne simțim când copilul nostru prețios, care este cel mai frumos și cel mai deștept și cel mai cel (așa cum este fiecare copil pentru părinții lui) este comparat cu alți copii și se pune cumva în evidență că nu e destul de evoluat pentru vârsta lui și nu face destule! Asta e sublim! Am uitat să menționez că copilul meu este unic?
          Din fericire pentru mine, am început să mă imunizez, dar la început plângeam și mă consumam și chiar mă puneam la îndoială și mă întrebam dacă nu cumva am eu o problemă, dar nu am! Sunt o mamă ca toate mamele care se află la primul copil și care face ce simte și ce știe ea mai bine pentru copilul ei.
          Așa că, în numele meu și al altor mame, vă cer doar respect (știu că respectul se câștigă, nu se cere, dar în contextul ăsta nu este cazul)! Așa cum noi vă respectăm pentru că sunteți doctori, mame, bunici, tați, mătuși, unchi și ați crescut și voi copii pentru PRIMA DATĂ, respectați-ne și voi pe noi și alegerile noastre legate de copiii noștri chiar dacă metoda noastră este complet diferită de a voastră (vremurile se mai schimbă și ar trebui s-o facem și noi odată cu ele)! Chiar dacă facem parte dintr-o altă generație și nu avem vârste venerabile, respectul se practică la orice vârstă și începe (sau așa ar trebui) din clipa în care ne naștem!
          P.S.: dacă vă veți simți deranjați după ce ați citit acest articol înseamnă că nu ați înțeles esența lui: ne răniți sentimentele și ne îngreunați misiunea de mame aflate la primul copil!