Pentru prima oară în viața mea, mi s-a întâmplat să citesc un articol pe un blog și să-l recitesc de încă câteva ori și să nu pot formula un răspuns într-un simplu comentariu. Am tot încercat să scriu ceva, dar sunt atâtea de dezbătut încât am simțit nevoia unui contra-articol pentru că un simplu comentariu nu ar fi de ajuns sau ar fi prea elaborat pentru a fi etichetat drept comentariu. Articolul despre care voi scrie este acesta: http://www.anticarton.ro/saracii-nostri-copii-bogati/.
Înainte de a-mi exprima opinia asupra acestui mod de gândire, aș vrea să vă spun că nu am studii de psihologie, nu sunt cadru didactic, sunt o simplă proaspătă mamă (cam de vreun an și două luni) care își crește copilul după cum simte și până acum, eu și soțul meu ne-am descurcat de minune.
Așa... o să încep cu primul paragraf în care se se vorbește despre șantaj emoțional, cerșirea aprecierii, sensibilitate și răbdare. Sunt de părere că un copil, încă de când este bebeluș absoarbe energia prezentă în casă și pe măsură ce crește, adoptă comportamentul pe care îl vede la cei cu care trăiește zi de zi. Revenind la articol, doamna care îl scrie se întreabă ce să facă pentru a-și sensibiliza copilul și pentru a-l ajuta să fie mai răbdător și cum să-l învețe să se bucure de lucrurile mici. Ceea ce m-a șocat a fost faptul că metodele încercate de dumneaei sunt șantajul emoțional și cerșitul de apreciere pentru cât muncește pentru ca el să aibă de toate. La această primă parte a articolului, am simțit o bucurie că nu de mult, am citit un articol despre cât de puțin îi interesează pe copiii noștri ce mașini conducem, cât de mari sunt casele în care locuim și hainele pe care le purtăm. Deci, doamnă scumpă, în primul rând, ar trebui să vedeți dacă acel „de toate” pentru care munciți este ceea ce îi trebuie copilului și în al doilea rând, niciodată, dar niciodată nu mai puneți greutatea sentimentului de vinovăție pe umerii copilului repetându-i cât de mult munciți pentru el. Și nu în ultimul rând, șantaj emoțional??? Cerșitul aprecierii??? Nici nu vreau să comentez!
Următorul paragraf, mi-a plăcut și chiar mi-am amintit cu plăcere de trăirile din copilărie, cum mă bucuram eu de firul ierbii, de biblioteca din sat unde lucra mamaia după ce nu a mai fost cadru didactic, cum îmi plăcea să stau acolo în încăperile alea mari și răcoroase care miroseau a cărți vechi. Și partea cu recunoștința o apreciez, cu mențiunea că și aceea se cultivă ca respectul și restul emoțiile pe care un copil le exprimentează de când se naște până ajunge la maturitate.
Apoi, vine continuarea, după această nostalgică reîntoarcere în copilărie, cu niște afirmații cu accentul pus pe ACUM. Voi cita direct din articol: „Dacă le e sete, vor ACUM să bea, dacă se plictisesc, vor ACUM un divertisment, dacă se supără, trebuie ACUM să plângă, dacă au ceva de spus, ACUM trebuie ascultați.” Ce am înțeles eu din această frază: că doamna ar vrea să mai stea copiii un pic în așteptare până găsește dânsa potrivit să le ofere ce îsi doresc ca să îi învețe astfel despre răbdare, dorință, nerăbdarea primirii unui lucru. Mamele pe care le descrie dânsa sunt mamele cloșcă și, din fericire, majoritatea mamelor din generația noastră, sunt relaxate. Copiii noștri se julesc, mănâncă pământ, se bucură de flori, așteaptă cu nerăbdare să apară pisica de după usă și câte și mai câte. Și nu sărim să plângem cu ei și să pupăm când cad în genunchi (ușor), ci le zicem:„hai sus că nu-i nimic!”
Dar să continui... hrănit excesiv? îmbrăcat excesiv? mentalități alarmiste și intervenționiste? Ce zic eu? Haideți să nu mai fim atenți la nevoile copiilor noștri, să-i lăsăm liberi în lume pentru că or să se descurce ei, ca Mowgli. Și apoi, partea mea preferată: studiile! Ador studiile care ne spun exact cum ar trebui să fie copiii noștri (unici, de altfel) după niște șabloane predefinite de greutate, lungime, inteligență, comportament, etc. Numai că studiile la care face referire doamna, ne spun că copiii noștri sunt inteligenți și sensibili, dar mai puțin pregătiți pentru viață. Așa că simt nevoia să precizez, din nou, că puii noștri cresc după modelul nostru: dacă noi suntem temerari și curajoși și încurajăm copiii să fie la fel, vor fi pregătiți pentru tot ce le rezervă viața.
Ideea următoare nici nu o voi diseca. O să spun doar atât: fiecare părinte își crește copilul cum știe el mai bine. Nu există un mod bun sau rău de a-ți crește copilul atâta timp cât vouă, ca unitate familială vă este bine. Așa cum am citit într-o carte din categoria literarturii motivaționale, fiecare om face ce știe și poate el mai bine în fiecare situație în care se află.
Restul articolului îmi creează o stare de confuzie. Sincer! Și nu pentru că sunt bătută în cap, ci pentru că constat cu stupoare că copiii noștri sunt condamnați să fie goi pe dinăuntru pentru că trăim într-o societate de consum, pentru că rafturile sunt pline și posibilitățile nelimitate. Dar doamna a pierdut ceva din vedere: ca toate generațiile, copiii noștri au posibilitatea de A ALEGE! Alegerea face diferența între copilul ăsta „distrus” pe care îl văd descris în acest articol și copilul care va deveni în realitate copilul meu și al celorlalte mame care gândesc sănătos, se comportă sănătos și adoptă o atitudine corectă față de copiii lor. Nici o clipă nu-mi este teamă că al meu copil va deveni gol pe dinăuntru, incapabil de iubire, recunoștință, respect și restul „lipsurilor” găsite de doamna cu douăzeci de ani experiență la catedră.
Și ca încheiere, scumpă doamnă, cred că dumneavoastră sunteți nemulțumită de propria persoană și de faptul că nu sunteți părintele care v-ați dorit să fiți pentru copilul dumneavoastră, ceea ce a rezultat în copilul pe care l-ați descris la începutul articolului.
P.s.: Oricât de nemulțumită ați fi de copilul dumneavoastră pentru cum este, niciodată, dar niciodată, nu ar trebui să spuneți ceva critic despre el către restul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu