Cu drag pentru ipocriți

        Acest articol este pentru acea categorie de ipocriți care nu doar pretind că sunt altfel decât sunt, ci care chiar cred că ceilalți le sunt inferiori și îi tratează ca atare. 

     Oficial, sunt scoasă din sărite de numărul covârșitor de prefăcuți din jurul meu care cred că sunt atât de naivă încât să nu mă fi prins că ei au cel puțin încă o față în afară de cea pe care mi-o prezintă mie. De fapt, nu mă deranjează că ei îs ipocriți, ci faptul că doar pentru că nu dau de înțeles că le văd adevărata față, ei au impresia că sunt așa ușor de dus de nas.

        Din păcate sau din fericire, moștenesc de la tata o capacitate de a-mi forma impresia corectă despre o persoană încă de la prima întâlnire și nu știu dacă m-am înșelat de mai mult de două ori în acest sens.

        Dar să revenim...

      Așadar, ipocriți dragi (care vă știți sau vă simțiți), "cut the crap" cum ar zice americanii, adică lăsați vrăjeala. Nu pot decât să mă amuz când vă văd încercând să întrețineți din răsputeri o imagine falsă. Nu obosiți? Nu încurcați tiparul comportamental? Eu aș obosi rău să am câte un comportament diferit în fiecare sector al vieții mele. Ori sunteți așa bine antrenați încât vă schimbați atitudinea cum se schimbă vitezele la mașinile automate? 

        Aşa-i de simplu să fii tu însuți și să fii doar politicos și bun în viața asta încât chiar nu înțeleg de ce nu înțelegeți că Dumnezeu v-a dat o "față" și voi luptați din greu să o schimbați degeaba. Pentru persoanele ca mine sunteți tot transparenți. Văd exact ceea ce încercați voi să ascundeți pentru că reacțiile naturale nu prea pot fi controlate. Privirile, grimasele sunt mai sincere decât un milion de cuvinte.

       Aşa că vă rog, din respect pentru voi înșivă, nu-mi mai insultați inteligența și nu vă mai comportați ca și când vă sunt inferioară. Suntem toți egali în lumea asta, trebuie doar să fim sinceri ca să vedem dincolo de tipare și prejudecăți. E adevărat că suntem diferiți, din fericire, dar nu suntem superiori sau inferiori. Fiecare are rolul lui în viața celor din jur, dar nu ar fi mai benefic să ne asumăm cine suntem? Fie că faci un bine sau un rău cuiva, acel cineva învață în ambele situații ceva de la tine, dar sigur nu învață nimic din ipocrizia ta.

        Deci, dragi ipocriți, falsitatea voastră nu aduce nimic bun. Mai bine fiți curajoși și arătați-vă adevărata față, căci adevărul iese întotdeauna la iveală oricât exercițiu ați avea voi.

        O viață sinceră și transparentă vă doresc!

Copilul meu bogat

        Pentru prima oară în viața mea, mi s-a întâmplat să citesc un articol pe un blog și să-l recitesc de încă câteva ori și să nu pot formula un răspuns într-un simplu comentariu. Am tot încercat să scriu ceva, dar sunt atâtea de dezbătut încât am simțit nevoia unui contra-articol pentru că un simplu comentariu nu ar fi de ajuns sau ar fi prea elaborat pentru a fi etichetat drept comentariu. Articolul despre care voi scrie este acesta:  http://www.anticarton.ro/saracii-nostri-copii-bogati/.

        Înainte de a-mi exprima opinia asupra acestui mod de gândire, aș vrea să vă spun că nu am studii de psihologie, nu sunt cadru didactic, sunt o simplă proaspătă mamă (cam de vreun an și două luni) care își crește copilul după cum simte și până acum, eu și soțul meu ne-am descurcat de minune.

        Așa... o să încep cu primul paragraf în care se se vorbește despre șantaj emoțional, cerșirea aprecierii, sensibilitate și răbdare. Sunt de părere că un copil, încă de când este bebeluș absoarbe energia prezentă în casă și pe măsură ce crește, adoptă comportamentul pe care îl vede la cei cu care trăiește zi de zi. Revenind la articol, doamna care îl scrie se întreabă ce să facă pentru a-și sensibiliza copilul și pentru a-l ajuta să fie mai răbdător și cum să-l învețe să se bucure de lucrurile mici. Ceea ce m-a șocat a fost faptul că metodele încercate de dumneaei sunt șantajul emoțional și cerșitul de apreciere pentru cât muncește pentru ca el să aibă de toate. La această primă parte a articolului, am simțit o bucurie că nu de mult, am citit un articol despre cât de puțin îi interesează pe copiii noștri ce mașini conducem, cât de mari sunt casele în care locuim și hainele pe care le purtăm. Deci, doamnă scumpă, în primul rând, ar trebui să vedeți dacă acel „de toate” pentru care munciți este ceea ce îi trebuie copilului și în al doilea rând, niciodată, dar niciodată nu mai puneți greutatea sentimentului de vinovăție pe umerii copilului repetându-i cât de mult munciți pentru el. Și nu în ultimul rând, șantaj emoțional??? Cerșitul aprecierii??? Nici nu vreau să comentez!

        Următorul paragraf, mi-a plăcut și chiar mi-am amintit cu plăcere de trăirile din copilărie, cum mă bucuram eu de firul ierbii, de biblioteca din sat unde lucra mamaia după ce nu a mai fost cadru didactic, cum îmi plăcea să stau acolo în încăperile alea mari și răcoroase care miroseau a cărți vechi. Și partea cu recunoștința o apreciez, cu mențiunea că și aceea se cultivă ca respectul și restul emoțiile pe care un copil le exprimentează de când se naște până ajunge la maturitate.

       Apoi, vine continuarea, după această nostalgică reîntoarcere în copilărie, cu niște afirmații cu accentul pus pe ACUM. Voi cita direct din articol: „Dacă le e sete, vor ACUM să bea, dacă se plictisesc, vor ACUM un divertisment, dacă se supără, trebuie ACUM să plângă, dacă au ceva de spus, ACUM trebuie ascultați.” Ce am înțeles eu din această frază: că doamna ar vrea să mai stea copiii un pic în așteptare până găsește dânsa potrivit să le ofere ce îsi doresc ca să îi învețe astfel despre răbdare, dorință, nerăbdarea primirii unui lucru. Mamele pe care le descrie dânsa sunt mamele cloșcă și, din fericire, majoritatea mamelor din generația noastră, sunt relaxate. Copiii noștri se julesc, mănâncă pământ, se bucură de flori, așteaptă cu nerăbdare să apară pisica de după usă și câte și mai câte. Și nu sărim să plângem cu ei și să pupăm când cad în genunchi (ușor), ci le zicem:„hai sus că nu-i nimic!”

        Dar să continui... hrănit excesiv? îmbrăcat excesiv? mentalități alarmiste și intervenționiste? Ce zic eu? Haideți să nu mai fim atenți la nevoile copiilor noștri, să-i lăsăm liberi în lume pentru că or să se descurce ei, ca Mowgli. Și apoi, partea mea preferată: studiile! Ador studiile care ne spun exact cum ar trebui să fie copiii noștri (unici, de altfel) după niște șabloane predefinite de greutate, lungime, inteligență, comportament, etc. Numai că studiile la care face referire doamna, ne spun că copiii noștri sunt inteligenți și sensibili, dar mai puțin pregătiți pentru viață. Așa că simt nevoia să precizez, din nou, că puii noștri cresc după modelul nostru: dacă noi suntem temerari și curajoși și încurajăm copiii să fie la fel, vor fi pregătiți pentru tot ce le rezervă viața.

        Ideea următoare nici nu o voi diseca. O să spun doar atât: fiecare părinte își crește copilul cum știe el mai bine. Nu există un mod bun sau rău de a-ți crește copilul atâta timp cât vouă, ca unitate familială vă este bine. Așa cum am citit într-o carte din categoria literarturii motivaționale, fiecare om face ce știe și poate el mai bine în fiecare situație în care se află.

        Restul articolului îmi creează o stare de confuzie. Sincer! Și nu pentru că sunt bătută în cap, ci pentru că constat cu stupoare că copiii noștri sunt condamnați să fie goi pe dinăuntru pentru că trăim într-o societate de consum, pentru că rafturile sunt pline și posibilitățile nelimitate. Dar doamna a pierdut ceva din vedere: ca toate generațiile, copiii noștri au posibilitatea  de A ALEGE! Alegerea face diferența între copilul ăsta „distrus” pe care îl văd descris în acest articol și copilul care va deveni în realitate copilul meu și al celorlalte mame care gândesc sănătos, se comportă sănătos și adoptă o atitudine corectă față de copiii lor. Nici o clipă nu-mi este teamă că al meu copil va deveni gol pe dinăuntru, incapabil de iubire, recunoștință, respect și restul „lipsurilor” găsite de doamna cu douăzeci de ani experiență la catedră.

       Și ca încheiere, scumpă doamnă, cred că dumneavoastră sunteți nemulțumită de propria persoană și de faptul că nu sunteți părintele care v-ați dorit să fiți pentru copilul dumneavoastră, ceea ce a rezultat în copilul pe care l-ați descris la începutul articolului.

        P.s.: Oricât de nemulțumită ați fi de copilul dumneavoastră pentru cum este, niciodată, dar niciodată, nu ar trebui să spuneți ceva critic despre el către restul lumii.

     

Oxigen

        Azi m-am gândit să scriu și să discutăm despre relația de cuplu. Aud tot mai multe femei că sunt oarecum nefericite, nefericite sau nefericite de-a dreptul în căsnicie. Sunt de părere că, excluzând varianta în care soțul este "nepotrivit" ales, acestor cupluri le lipsește cu desăvârșire comunicarea cinstită și corectă a sentimentelor experimentate de fiecare partener zi de zi.
        E ok să fii obosit, frustrat, supărat și copleșit de griji, muncă, rutină, dar nu e ok să lași toate astea să îți ruineze viața socială, sentimentală. Nu ne dăm seama că timpul trece în defavoarea noastră când suntem delăsători. Da, dacă lași zilele să treacă fără să faci nimic altceva decât să te plângi de cât de nefericită e viața ta, timpul trece în defavoarea ta! Știu că e greu să te mai gândești măcar la relația de cuplu când copilul crește așa frumos "mâncându-ți" zilele, dar asta e o chestiune de perspectivă. De tine depinde cum îți privește zilele. Și dacă le vezi doar partea negativă (deși nici aia nu există decât în mintea noastră), fiecare zi devine o corvoadă: TREBUIE să fac mâncare, curat, să am grijă de copil. Trebuie ăsta este tare nociv. Casa nu se dărâmă dacă nu faci curat o zi, dar relația de cuplu se duce naibii în fiecare zi în care tu alegi aspiratorul și buretele de vase. Soțul tău s-a săturat să te găsească veșnic obosită și pusă pe mieunat. Da, noi avem impresia că pentru ei e uşor să facă ce fac: job, casă, casă, job. Dar au și ei stresul lor și problemele lor și au și ei nevoie, ca și noi, de liniște și pace și eventual, o priveliște frumoasă când vin acasă și nu mă refer la o casă strălucitoare, ci la o soție strălucitoare.
        Poate sunt dură, dar viața e dură de fapt. Asta e realitatea (din punctul meu de vedere): pentru orice îți dorești, trebuie să pui osul la treabă, indiferent ce înseamnă asta! Vă amintiți (cele care sunteți în CCC) cât de bătăioase și rezistente erați când aveați un deadline la muncă? Cum nu dormeați, nu mâncați și nu respirați până nu atingeați target-ul? Aşa e și în căsnicie! Numai că aveți deadline în fiecare zi când omul vostru intră pe ușă. Luați un pix și o foaie și scrieți cu majuscule: CA SĂ FIE TOTUL BINE, EU TREBUIE SĂ FIU BINE. DACĂ EU SUNT BINE ȘI RESTUL ESTE BINE. De asta când pică măștile de oxigen în avion trebuie să își pună mamele întâi măștile: ca să-și poată salva copiii. În cazul nostru, haideți să ne punem măștile cu oxigen și să ne salvăm relațiile.
       Viața ta și a cuplului nu se termină când se naște copilul! Viața ta se schimbă și atât! De tine depinde dacă se schimbă în bine sau în rău. Depinde şi de partener, că doar nu-i absolvim de orice responsabilitate, dar de obicei, noi, MAMELE, o luăm razna și uităm că copilul nu e doar al nostru și nu l-am făcut singure sau ca să fie unicul nostru obiect de activitate! De ei depinde cât de mult ne ajută ca să ne adaptăm repede la noua realitate și cât de prezenți și implicați sunt în toată treaba asta cu crescutul copiilor. Dacă sunteți binecuvântate cu un tati care face de toate, chiar că nu aveți vreun motiv să fiți nefericite. Doar dacă suferiți de depresie post-partum.
        Ideea e că e vital să vă îngrijiți de ambii copii (bebelușul și soțul). Pentru o căsnicie trainică, nu uitați că întâi ați fost iubite/ soții și de-abia apoi mame și asta cu ajutorul LUI. Aşa că nu-l neglijați, nu-l excludeți și nu veți mai fi nefericite, deși nu veți putea să-i așteptați în fiecare zi strălucind ca un soare.

Nu toți oamenii trebuie sau vor să fie salvați

        Sunt construită genetic (prost, aș spune) să încerc până în pânzele albe să schimb în bine viețile celor pe care îi întâlnesc. Aşa îmi vine mie să fac uz de toate mijloacele pe care le am ca să îi ajut să fie fericiți. O fi bine, n-o fi... Dumnezeu știe.
        Însă, am observat că majoritatea nu vor să fie ajutați și nu pot să nu mă întreb de ce resping ce e bun și luptă pentru ce le face rău. Am fost și eu așa. Cu toții, cred că am avut astfel de etape în care vedeam dușmani în prieteni și invers, dar nu ne mai dezmeticim? Nu ne mai oprim din a-i respinge, suprima și chinui pe cei care chiar ne vor binele? Nu vedem că îi rănim pe ăia cărora chiar le pasă și nu ne temem că într-o zi vor renunța?
        Sinceră să fiu, în unele cazuri, am obosit și cred că am pierdut bătălia mea absurdă și de neînțeles pentru persoanele în cauză. Pur și simplu, nu văd dincolo de propriile limitări și eu nu mai am resurse și idei să mă exprim și să acționez ca să îi văd fericiți. Unii se tem să acționeze, alții nu vor.
        Eu m-am salvat singură și așa am ajuns să cred că îi pot salva și pe alții. Cu unii am reușit, cu alții am dat greș...
        Oare nu-i pot ajuta pe toți? Nu trebuie sau nu vor ajutor?

Eu sunt mama copilului meu

          Normal că eu sunt mama copilului meu! Doar eu l-am conceput împreună cu taică-su, eu l-am purtat în pântec nouă luni, eu l-am născut, nu? Da, sunt mamă pentru prima dată și nu știu multe, dar am instinct de mamă și ăsta contează cel mai mult. Până acum mi-am ascultat instinctele în ceea ce îl privește pe copil și nu am dat greș deloc, ba chiar i-am făcut bine, deși eram sfătuită altfel (mai mult mi se impusese cu ton imperativ și de pe treapta aia de superioritate sub care ne aflăm noi, astea, care avem primul copil).
          De ce scriu acest articol? Pentru că am nenumărate prietene care sunt și ele mame pentru prima dată și ne confruntăm cu aceleași atitudini din partea celor care au crescut deja copii (de vârsta noastră), din partea doctorilor care vor neapărat să ne decalotăm băiețeii sau să nu le mai dăm să sugă de la un an (doctori care parcă refuză să progreseze un pic și să respecte deciziile mamelor), din partea celor care sunt mame a doua oară și lista poate continua!
          Mă întreb de ceva vreme (cam un an, îndată), de ce are impresia cineva că își poate permite să critice proaspetele mămici și să le facă să se simtă de toată jena (ca să nu mă exprim mai plastic) pentru alegerile pe care le fac în ceea ce îl privește pe primul născut (cică la al doilea o să fie mai bine?!?!). L-ați născut voi? Aveți vreo conexiune extrasenzorială cu copilul și știți mai bine decât mama lui ce simte sau ce nevoi are? Credeți, stimabili doctori, că aveți dreptul să ne insultați inteligența tratându-ne de sus și făcându-ne să credem că nu ne îngrijim cum trebuie copilul pentru că a luat 300 gr în greutate în loc de 500? Noi venim la dumneavoastră pentru că avem încredere că ne puteți ajuta! Nu ca să ne certați ca pe niște scolărițe pentru că „moare copilul de foame că nu-i dăm lapte praf” sau „laptele tău e apă chioară” sau „are șase luni și nu stă în fund”, etc. News flash: suntem cu toții diferiți, DIN FERICIRE! Copilul meu este unic și se dezvoltă în propriul lui ritm și eu nu mă grăbesc nicăieri: nici să stea în fund, nici să mănânce de la patru luni, nici să meargă, nici să vorbească devreme. Nu mă interesează tabelele de creștere și tiparele de creștere ale copilului. Le-am consultat pe toate. Am citit tot ce se putea citi cât timp a stat în burta mea și am toate informațiile și atunci când nu știu, mă mai informez un pic. Și sun și doctorul de familie și pediatrul și pe mama și pe bunica și pe soacră și pe cine mai cred eu că mă poate ajuta. Dar refuz să accept să fiu tratată ca și când nu știu ce e mai bine pentru copilul meu.
          Dacă ne puteți ajuta cu un SFAT (dar sfat să fie, nu atitudinea aia „așa trebuie să faci pentru că eu știu mai bine pentru că deja am crescut copii”), vă asigur că toate proaspetele mămici caută sfaturi și le acceptă dacă nu le mai tratați ca pe niște incompetente într-ale mămiciei. Vrem sfaturi și ajutor, dar vrem să ne respectați (și nu cred că există vreun motiv pentru care să n-o faceți). Am vrea să respectați ce alegem să îi dăm copilului să mănânce, să bea, ce program are sau nu și să ne lăsați să greșim și noi! Avem dreptul ăsta! Voi, mamele care ați crescut deja copii, nu ați făcut greșeli? Ați dat lovitura din prima și ați crescut primul copil perfect sau a fost „copilul de test” (într-ale practicii meseriei de mamă) pe care l-ați crescut cum ați simțit sau mânate de expertele de pe vremea voastră?
          Nu cred că există ceva mai dureros și jignitor în același timp, decât să îți fie pusă la îndoială capacitatea de a face ce e mai bine pentru copilul tău! Știți cum se simt proaspetele mame când sunt întrebate de mamele lor sau de soacre sau mătuși, etc. dacă „nu-i e prea frig?”, „nu-i e prea cald?”, „copilul ăsta ce mai mănâncă?” „de ce nu-i dai aia sau aia, că pe vreamea mea...”, etc.? Se simt ca și când s-ar afla într-o continuă eroare în ceea ce privește modul în care cresc copilul! Da! Așa ne simțim! Și nu mai zic cum ne simțim când copilul nostru prețios, care este cel mai frumos și cel mai deștept și cel mai cel (așa cum este fiecare copil pentru părinții lui) este comparat cu alți copii și se pune cumva în evidență că nu e destul de evoluat pentru vârsta lui și nu face destule! Asta e sublim! Am uitat să menționez că copilul meu este unic?
          Din fericire pentru mine, am început să mă imunizez, dar la început plângeam și mă consumam și chiar mă puneam la îndoială și mă întrebam dacă nu cumva am eu o problemă, dar nu am! Sunt o mamă ca toate mamele care se află la primul copil și care face ce simte și ce știe ea mai bine pentru copilul ei.
          Așa că, în numele meu și al altor mame, vă cer doar respect (știu că respectul se câștigă, nu se cere, dar în contextul ăsta nu este cazul)! Așa cum noi vă respectăm pentru că sunteți doctori, mame, bunici, tați, mătuși, unchi și ați crescut și voi copii pentru PRIMA DATĂ, respectați-ne și voi pe noi și alegerile noastre legate de copiii noștri chiar dacă metoda noastră este complet diferită de a voastră (vremurile se mai schimbă și ar trebui s-o facem și noi odată cu ele)! Chiar dacă facem parte dintr-o altă generație și nu avem vârste venerabile, respectul se practică la orice vârstă și începe (sau așa ar trebui) din clipa în care ne naștem!
          P.S.: dacă vă veți simți deranjați după ce ați citit acest articol înseamnă că nu ați înțeles esența lui: ne răniți sentimentele și ne îngreunați misiunea de mame aflate la primul copil!