Nume de cod: tataia de la Suceava. Deși eu nu am mai avut doi de tataie de pe la șase ani, tu ai fost mereu tataia de la Suceava. De fapt, erai tataia lui Silviu și al Andrei, căci pe ei i-ai crescut împreună cu mamaia. Eu eram vizitator de vacanță și atunci veneam relativ forțat pentru că eu vream la Ghergheşti, la mamaia mea.
Acum, așteptând deznodământul, îmi aduc aminte de tine, de bunicul din poveste. Erai mereu zâmbitor. Mergeai agale, în ritmul tău propriu. Ne făceai toate poftele. O necăjeai pe mamaia. Ne căutai în coarne. Ne spuneai povești adevărate. Ne dădeai în scrânciob. Aveai mâinile aspre, muncite. Te bărbiereai cu unelte clasice (pămătuf <3). Mergeai cu mâinile la spate. Spuneai glume. Ne țineai în brațe. Erai complice la năzbâtiile noastre. Ne plimbai cu sania. Și câte și mai câte.
Îmi pare rău că te duci, dar și copiii din ceruri au nevoie de un bunic de poveste care să le spună despre cel de-al doilea război mondial, cum ziceau rușii "caput țâhanca".
Of, tataie, câte lucruri mărunte îmi aduc aminte și prin ele de tine. Bostani ciopliți, porumb fiert/copt, prune deshidratate, zmeură, foc de tabără, lapte ras, cireşe boambe, fragi cu smântână (tot nu-mi plac; nici căpşunile cu smântână), căpițe de fân, prăşit de porumb, foc în sobă.
Sunt fericită totuși că te-am făcut străbunic, că mi-ai cunoscut băieții și ei pe tine chiar dacă nu te vor ține minte așa cum te ținem minte noi.
Du-te linistit, tataie. Avem noi grijă pe pământ. Tu ai grijă din ceruri.
sâmbătă, 22 octombrie 2016
miercuri, 19 octombrie 2016
Toxic
Am citit zilele trecute un text care spunea aşa: "iubește-ți copiii suficient de mult încât să elimini toxinele din viața ta, în aşa fel încât să nu otrăveşti sufletele lor fragile".
Probabil mulți dintre voi mă veți judeca după acest articol, dar scrisul vindecă doar dacă este pe bune. Dacă scrii ceea ce ar vrea alții să audă despre tine, nu te ajută cu nimic. So, here it goes...Ocazional (în ultima vreme, mai des), simt că mă transform într-o persoană pe care nu o cunosc, nu știu de unde apare și mai ales de ce. Am pus pe seama oboselii, hormonilor, alăptării, etc. şi această persoană nu mai are răbdare, se înfurie, își iese din minți, urlă și cel mai grav, rănește. Am doi copii mici, solicitanți pe care îi iubesc și de care am grijă, dar câteodată dau greș. Mai ales în raport cu Patrick. Îmi este extrem de greu să îmi păstrez calmul și țip la el, îl reped, nu mai sunt capabilă să îi explic ce e bine și ce nu.
Acum două seri, am avut treabă până mai târziu în oraș și deși știam ce mă așteaptă pentru că le-am modificat programul, am pus mai presus alte lucruri și am ajuns acasă foarte târziu. Bineînțeles că Dominic a adormit în mașină. Când am ajuns acasă am încercat să îi culc. Lui Patrick îi era somn, dar nu putea dormi de răul lui Dominic. Deja simțeam cum încep să mă enervez și am trecut prin toate stările. Am și plâns de nervi, de frustrare. Într-un final, am cedat și nu am mai încercat să îi adorm. Simțeam cum mustesc de furie pe mine însămi și că o să explodez din secundă în secundă, iar Patrick a apăsat butonul declanşator: l-a mușcat pe Dominic de deget. Inițial, m-am dus la Dominic să îl iau să îl liniștesc, dar plânsul lui îmi întindea nervii și mai tare. Acum eram furioasă pe Patrick și am izbucnit pur și simplu. Am țipat la el și l-am zguduit. Nu mai gândeam. Nu simțeam decât furie până i-am văzut privirea îngrozită care nu m-a oprit pe moment, dar în câteva clipe m-am trezit din orbirea aceea. Am căzut în genunchi și am plâns și mi-am cerut iertare în continuu. Ce mamă care își iubește copiii face așa ceva? Copilul meu s-a temut de mine. Nu pot să-mi șterg din minte privirea lui îngrozită.
Mă consumă psihic foarte mult să țip la el. Nu mai știu cum să abordez situațiile astea în care îl împinge, îl mușcă, îl trage și îl chinuie pe Dominic. I-am explicat frumos, încet, calm, am țipat, l-am pedepsit trimițându-l în camera lui. Nimic nu ajunge la el. Nici măcar episodul de acum două seri, când a împietrit, nu a schimbat nimic. Mă simt ca un agresor când țip. Mă macină fiecare ieșire nervoasă. Nu-mi găsesc un obiect/o frază/o reacție care să mă oprească înainte de a țipa. Nu vreau să se teamă copilul meu de mine. Îl iubesc, dar nu înțeleg de ce nu-l iubesc suficient ca să mă controlez.
Şi din cauza stărilor în care intru ca urmare a ceea ce face sau nu face el, nu mai am răbdare nici cu Dominic. Câteodată nu îl mai pot consola și îl mai las să plângă. Pur și simplu nu am energie să fac ceva, nu găsesc nici o metodă să îi ofer alinare. Sunt zile în care Dominic plânge de frustrare că nu poate merge încă și urlă pur și simplu fără a putea fi consolat. Și e dincolo de obositor. Îți sfredeleşte creierul plânsul și mârâiala continuă. Și sunt doi. Nu pot să-l pun pe jos pentru că imediat îl abordează Patrick și tot așa. Și în tot acest timp, eu simt constant că dau greș. Că-s cea mai proastă mamă a tuturor timpurilor și că copiii mei mă vor urî în curând.
Dacă are cineva sfaturi practice, le accept cu drag pentru că eu sunt stoarsă de energie, idei despre cum să gestionez perioada asta. Perioadă care știu că veți spune că trece, dar eu trăiesc acum. Nu în viitor. Nervii mei sunt întinși la maxim acum, calitățile mele de mamă sunt puse la încercare astăzi. Și viitorul depinde de ceea ce fac eu azi.
Deci, cum mă curăț de toxine?
sâmbătă, 15 octombrie 2016
... și nici nu slăbește (I)
De când mă știu am avut o problemă cu slăbitul și cine mă cunoaște sigur zâmbește acum pentru că știe cel puțin o fază în care eram extrem de slabă, dar eu tot mai aveam de slăbit.
Până să rămân însărcinată, nu am avut niciodată mai mult de 62 kilograme și aşa mă mai plângeam de cât de grasă eram... Pfff... acum plâng când mă uit la poze când chiar eram slabă și ziceam că-s grasă. Anyway, la prima sarcină am luat 20 kilograme. Imaginați-vă! Aveam 82 kilograme înainte să nasc și când am plecat din maternitate aveam 72 pe mine și peste 4 în brațe. Nu prea m-am stresat cu slăbitul căci alăptam și asta era cel mai important. Însă, pe la 8 luni ale lui Patrick, am început să "dieticesc" cu Rina, o dietă prietenoasă și cu alăptarea. Și am slăbit. Am ajuns la 56 kilograme. În sfârșit, eram mai puțin grasă. Şi când să intru la menținere, hop sarcina numărul doi. And here we go again: nouă luni mai târziu, 20 kile mai târziu, aproape 4 în brațe și iarăși 72 pe mine. În prezent alăptez, de nouă luni mai exact și intenția de a slăbi există, dar nu se materializează.
Ce mă împiedică să slăbesc? Ciocolata, înghețata, dulciurile în principal și oboseala. Doi copii mici care la un moment dat au avut amândoi sub doi ani pot fi... o provocare și o piedică în calea oricărei diete.
Până să rămân însărcinată, nu am avut niciodată mai mult de 62 kilograme și aşa mă mai plângeam de cât de grasă eram... Pfff... acum plâng când mă uit la poze când chiar eram slabă și ziceam că-s grasă. Anyway, la prima sarcină am luat 20 kilograme. Imaginați-vă! Aveam 82 kilograme înainte să nasc și când am plecat din maternitate aveam 72 pe mine și peste 4 în brațe. Nu prea m-am stresat cu slăbitul căci alăptam și asta era cel mai important. Însă, pe la 8 luni ale lui Patrick, am început să "dieticesc" cu Rina, o dietă prietenoasă și cu alăptarea. Și am slăbit. Am ajuns la 56 kilograme. În sfârșit, eram mai puțin grasă. Şi când să intru la menținere, hop sarcina numărul doi. And here we go again: nouă luni mai târziu, 20 kile mai târziu, aproape 4 în brațe și iarăși 72 pe mine. În prezent alăptez, de nouă luni mai exact și intenția de a slăbi există, dar nu se materializează.
Ce mă împiedică să slăbesc? Ciocolata, înghețata, dulciurile în principal și oboseala. Doi copii mici care la un moment dat au avut amândoi sub doi ani pot fi... o provocare și o piedică în calea oricărei diete.
Joi treişpe, vineri paişpe
Superstiția zice marți treișpe sau vineri treișpe. La mine a fost treișpe, paișpe, ziua săptămânii fiind chiar irelevantă. Totuși, m-am întrebat joi dacă nu cumva e marți.
Joi, treișpe
Așadar, ziua de joi a început la ora șapte. Nimic neobișnuit având în vedere că Dominic este un bebeluș matinal (nu știu exact cui o semăna, dar, mă rog, m-am resemnat), dar... s-a trezit și Patrick tot atunci. Într-o glorioasă zi în care tatăl lor pleca la serviciu. Pentru 12 ore!!!!!!
Am respirat adânc sperând să fie o zi acceptabilă. Chiar îmi propusesem să nu țip înainte de ora zece și alte idei din astea utopice. Eh, măcar am încercat. Patrick era morocănos, Dominic la fel. Nu mai dorea să țină ghetele în picioare, Patrick nu-l lăsa în pace. Uzuale. Zic să-mi fac o ciocolată caldă. Stai! N-am! Nu mai beau ciocolată caldă. Nu-i nimic. Nu mai beau de vreo patru zile pentru că uit constant să-mi cumpăr. Deși, merg zilnic la Mega.
Undeva între nouă și zece, mă sună Cristina să o recuperez de la Prisma. No problem. O sun pe Mariana să văd dacă vine să stea cu băieții. Ghinion. Plecase în Bucureşti. Ok... nici asta nu e problemă mare. Îi iau cu mine. Ies să montez scaunele de mașină. Îl iau pe-al lui Dominic, bag centurile, îmi dădea cu virgulă. Mai încerc. În viața mea nu am avut așa lapsus cu instrucțiunile în față. Cedez nervilor și îl iau pe al lui Patrick. Succes! L-am instalat! Revin la al lui Dominic sperând că mi s-au reconectat neuronii. Pauză! Îl sun pe Andrei. După ce țip exasperată pe tema cârligelor negre pe care eu nu le vedeam, îmi dau seama și reușesc cu succes să montez și al doilea scaun. Îl pun pe Dominic în mașină și mă duc după Patrick. Spre disperarea mea, avea nevoie de o schimbare de scutec, if you know what I mean. Într-un final, am ajuns în mașină și am plecat.
Am recuperat-o pe Cristina, am ajuns acasă, Dominic adormise. L-am lăsat în mașină să doarmă și am zis să profit să-mi beau ciocolata caldă (mi-a cumpărat Cristina în cele 40 minute petrecute în Mega, așteptându-mă). Şi iată-mă în fața cănii. În sfârșit. Ceasu' rău, pisica neagră mă fac să doresc și ceva biscuiți pe lângă ciocolata aia și s-a dezlănțuit prăpădul: cutia de biscuiți era pe blat, lângă sticla de apă care era lângă un borcan în apropierea cănii mele. Mai continui? Am luat cutia, am atins sticla care a căzut și a luat cu ea borcanul și mâna mea încercând să salveze borcanul, a vărsat ciocolata. Cioburi cu ciocolată caldă, nervi, transpirații. Putea să meargă ceva mai pe dos? Nu... încă. Am strâns ce-am putut, m-a ajutat și Cristina, mi-am făcut altă ciocolată caldă și am băut-o! Evrika!
Vineri, paișpe
Ne-am trezit la opt. Toată lumea în toane bune. Am de făcut niște prăjituri. O comandă simplă. Ce poate merge pe dos? Nimic. Eram ca o floricică. Am băut ciocolata caldă și m-am apucat de treabă. Totul mergea strună până la momentul z când am pus ciocolata la topit. Nu se topea și pace. Am înțeles că aia cu lapte era termostabilă și nu s-ar fi topit în veci, dar asta albă ce avea? Meh... am renunțat. Nu mai fac cakepops cu ciocolată albă. După ce am terminat de copt brioşele, zic să dorm un pic cu Dominic (s-a produs minunea să doarmă la prânz) pentru că aveam de aşteptat până venea Vlad cu ciocolata. Hours later... a venit ciocolata! La treabă! Wait... de ce nu se topește nici asta? F#&k! Andrei? Te duci la Mega să-mi iei Milka? Nici asta nu se topește... ce e în neregulă cu ciocolata astăzi? Nu e ca și când nu am mai făcut asta de zeci de ori... am reușit într-un final să îmbrac bomboanele în ciocolată și să termin totul, dar Dumnezeu știe cu câte gânduri și stări ciudate. Bonus, Patrick îmi bătea continuu în geamul ușii de la bucătărie și repeta obsesiv mami. Mă simțeam ca-n filmul ăla cu Jack Nicholson când are el fața aia de nebun prin uşa spartă și zice niște chestii.
Ce-o fi mâine? Cine știe? Sper să nu fie sâmbătă cinșpe. Să fie doar sâmbătă sau cinșpe, dar fără ceasuri rele, pisici negre și restul superstițiilor.
Noapte bună!
Joi, treișpe
Așadar, ziua de joi a început la ora șapte. Nimic neobișnuit având în vedere că Dominic este un bebeluș matinal (nu știu exact cui o semăna, dar, mă rog, m-am resemnat), dar... s-a trezit și Patrick tot atunci. Într-o glorioasă zi în care tatăl lor pleca la serviciu. Pentru 12 ore!!!!!!
Am respirat adânc sperând să fie o zi acceptabilă. Chiar îmi propusesem să nu țip înainte de ora zece și alte idei din astea utopice. Eh, măcar am încercat. Patrick era morocănos, Dominic la fel. Nu mai dorea să țină ghetele în picioare, Patrick nu-l lăsa în pace. Uzuale. Zic să-mi fac o ciocolată caldă. Stai! N-am! Nu mai beau ciocolată caldă. Nu-i nimic. Nu mai beau de vreo patru zile pentru că uit constant să-mi cumpăr. Deși, merg zilnic la Mega.
Undeva între nouă și zece, mă sună Cristina să o recuperez de la Prisma. No problem. O sun pe Mariana să văd dacă vine să stea cu băieții. Ghinion. Plecase în Bucureşti. Ok... nici asta nu e problemă mare. Îi iau cu mine. Ies să montez scaunele de mașină. Îl iau pe-al lui Dominic, bag centurile, îmi dădea cu virgulă. Mai încerc. În viața mea nu am avut așa lapsus cu instrucțiunile în față. Cedez nervilor și îl iau pe al lui Patrick. Succes! L-am instalat! Revin la al lui Dominic sperând că mi s-au reconectat neuronii. Pauză! Îl sun pe Andrei. După ce țip exasperată pe tema cârligelor negre pe care eu nu le vedeam, îmi dau seama și reușesc cu succes să montez și al doilea scaun. Îl pun pe Dominic în mașină și mă duc după Patrick. Spre disperarea mea, avea nevoie de o schimbare de scutec, if you know what I mean. Într-un final, am ajuns în mașină și am plecat.
Am recuperat-o pe Cristina, am ajuns acasă, Dominic adormise. L-am lăsat în mașină să doarmă și am zis să profit să-mi beau ciocolata caldă (mi-a cumpărat Cristina în cele 40 minute petrecute în Mega, așteptându-mă). Şi iată-mă în fața cănii. În sfârșit. Ceasu' rău, pisica neagră mă fac să doresc și ceva biscuiți pe lângă ciocolata aia și s-a dezlănțuit prăpădul: cutia de biscuiți era pe blat, lângă sticla de apă care era lângă un borcan în apropierea cănii mele. Mai continui? Am luat cutia, am atins sticla care a căzut și a luat cu ea borcanul și mâna mea încercând să salveze borcanul, a vărsat ciocolata. Cioburi cu ciocolată caldă, nervi, transpirații. Putea să meargă ceva mai pe dos? Nu... încă. Am strâns ce-am putut, m-a ajutat și Cristina, mi-am făcut altă ciocolată caldă și am băut-o! Evrika!
Vineri, paișpe
Ne-am trezit la opt. Toată lumea în toane bune. Am de făcut niște prăjituri. O comandă simplă. Ce poate merge pe dos? Nimic. Eram ca o floricică. Am băut ciocolata caldă și m-am apucat de treabă. Totul mergea strună până la momentul z când am pus ciocolata la topit. Nu se topea și pace. Am înțeles că aia cu lapte era termostabilă și nu s-ar fi topit în veci, dar asta albă ce avea? Meh... am renunțat. Nu mai fac cakepops cu ciocolată albă. După ce am terminat de copt brioşele, zic să dorm un pic cu Dominic (s-a produs minunea să doarmă la prânz) pentru că aveam de aşteptat până venea Vlad cu ciocolata. Hours later... a venit ciocolata! La treabă! Wait... de ce nu se topește nici asta? F#&k! Andrei? Te duci la Mega să-mi iei Milka? Nici asta nu se topește... ce e în neregulă cu ciocolata astăzi? Nu e ca și când nu am mai făcut asta de zeci de ori... am reușit într-un final să îmbrac bomboanele în ciocolată și să termin totul, dar Dumnezeu știe cu câte gânduri și stări ciudate. Bonus, Patrick îmi bătea continuu în geamul ușii de la bucătărie și repeta obsesiv mami. Mă simțeam ca-n filmul ăla cu Jack Nicholson când are el fața aia de nebun prin uşa spartă și zice niște chestii.
Ce-o fi mâine? Cine știe? Sper să nu fie sâmbătă cinșpe. Să fie doar sâmbătă sau cinșpe, dar fără ceasuri rele, pisici negre și restul superstițiilor.
Noapte bună!
sâmbătă, 8 octombrie 2016
Planeta fără copii
Cred că lumea o ia razna. Încet, dar sigur. Vreau să precizez din capul locului că nu sunt genul acela de femeie înnebunită după copii. Sunt înnebunită doar după ai mei, evident, dar înainte să am copii nu simțeam nici un fel de "atracție" față de copii. Nu vream să-i iau în brațe, să-i miros, să îi dragălesc sau mai știu eu ce. Însă, niciodată, absolut niciodată nu am avut un comportament discriminatoriu față de cei cu copii. Sigur, m-am uitat și eu strâmb când vreun toddler se tăvălea prin vreun supermarket sau loc public, dar atât.
În ultima vreme, tot mai multă lume scrie despre cum trebuie separate toate spațiile, eventual globul pământesc în zone cu copii și zone fără. În curând va trebui să ne mutăm pe o insulă toți cei cu copii și să stăm acolo ca să nu-i mai deranjăm pe cei fără. Se pare că am devenit o specie non grata și se iau din ce în ce mai multe măsuri ca să stăm eventual în țarcuri ca la Zoo.
La cafenea nu pot merge cu copiii la 10 dimineața pentru că o deranjez pe tipa înțepată fără copii care a fost în club azi noapte și o dor urechile de la logoreea lor. Cu avionul nu pot merge la clasa business (chiar dacă îmi permit) pentru au politică de liniște. În fața blocului deranjez persoanele în vârstă sau pe cele care pur și simplu nu suportă copiii. În parc nu putem sta decât la locurile special amenajate. Și lista poate continua. (Atenție! Aceste exemple sunt culese din mediul online din diverse articole întâlnite pe această temă.)
Mai nou, au apărut mame care susțin că nu ar fi trebuit să aibă copii. Bravo vouă! Unele chiar nu-s făcute să fie mame! Bravo și celor care aleg să nu aibă copii pentru că nu vor. Dar nu faceți copii și după n ani spuneți sus și tare că nu trebuia să îi aveți. Nu e vina lor că voi v-ați lăsat furate de curent ca ulterior să vă simțiți depășite de situație. La copiii ăia v-ați gândit? Cum au crescut simțindu-se nedoriți și cu toate vibrațiile voastre negative în ceea ce îi privește? Presupun că nu. Dacă ai decis să faci un copil, asumă-ți! Du-te la terapie, fă orice ca să nu îi strici rostul pentru că tu ești un dezastru. Copiii nu se fac ca să te repari tu.
Nu reușesc să înțeleg deloc acest curent contra copiilor. Și nu pentru că acum am și eu copiii mei. Înțeleg că există copii neastâmpărați/needucați/ obraznici sau cum îi mai etichetați voi cei care sunteți pro marginalizarea copiilor și implicit a părinților acestora, dar nu suntem toți la fel. Unii avem copii civilizați, crescuți cu bun simț și tot tacâmul. Cum zice proverbul: nu există pădure fără uscături. Dar nu ardem pădurea pentru câțiva copaci uscați, nu?
Peace out.
În ultima vreme, tot mai multă lume scrie despre cum trebuie separate toate spațiile, eventual globul pământesc în zone cu copii și zone fără. În curând va trebui să ne mutăm pe o insulă toți cei cu copii și să stăm acolo ca să nu-i mai deranjăm pe cei fără. Se pare că am devenit o specie non grata și se iau din ce în ce mai multe măsuri ca să stăm eventual în țarcuri ca la Zoo.
La cafenea nu pot merge cu copiii la 10 dimineața pentru că o deranjez pe tipa înțepată fără copii care a fost în club azi noapte și o dor urechile de la logoreea lor. Cu avionul nu pot merge la clasa business (chiar dacă îmi permit) pentru au politică de liniște. În fața blocului deranjez persoanele în vârstă sau pe cele care pur și simplu nu suportă copiii. În parc nu putem sta decât la locurile special amenajate. Și lista poate continua. (Atenție! Aceste exemple sunt culese din mediul online din diverse articole întâlnite pe această temă.)
Mai nou, au apărut mame care susțin că nu ar fi trebuit să aibă copii. Bravo vouă! Unele chiar nu-s făcute să fie mame! Bravo și celor care aleg să nu aibă copii pentru că nu vor. Dar nu faceți copii și după n ani spuneți sus și tare că nu trebuia să îi aveți. Nu e vina lor că voi v-ați lăsat furate de curent ca ulterior să vă simțiți depășite de situație. La copiii ăia v-ați gândit? Cum au crescut simțindu-se nedoriți și cu toate vibrațiile voastre negative în ceea ce îi privește? Presupun că nu. Dacă ai decis să faci un copil, asumă-ți! Du-te la terapie, fă orice ca să nu îi strici rostul pentru că tu ești un dezastru. Copiii nu se fac ca să te repari tu.
Nu reușesc să înțeleg deloc acest curent contra copiilor. Și nu pentru că acum am și eu copiii mei. Înțeleg că există copii neastâmpărați/needucați/ obraznici sau cum îi mai etichetați voi cei care sunteți pro marginalizarea copiilor și implicit a părinților acestora, dar nu suntem toți la fel. Unii avem copii civilizați, crescuți cu bun simț și tot tacâmul. Cum zice proverbul: nu există pădure fără uscături. Dar nu ardem pădurea pentru câțiva copaci uscați, nu?
Peace out.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)