Copilul meu bogat

        Pentru prima oară în viața mea, mi s-a întâmplat să citesc un articol pe un blog și să-l recitesc de încă câteva ori și să nu pot formula un răspuns într-un simplu comentariu. Am tot încercat să scriu ceva, dar sunt atâtea de dezbătut încât am simțit nevoia unui contra-articol pentru că un simplu comentariu nu ar fi de ajuns sau ar fi prea elaborat pentru a fi etichetat drept comentariu. Articolul despre care voi scrie este acesta:  http://www.anticarton.ro/saracii-nostri-copii-bogati/.

        Înainte de a-mi exprima opinia asupra acestui mod de gândire, aș vrea să vă spun că nu am studii de psihologie, nu sunt cadru didactic, sunt o simplă proaspătă mamă (cam de vreun an și două luni) care își crește copilul după cum simte și până acum, eu și soțul meu ne-am descurcat de minune.

        Așa... o să încep cu primul paragraf în care se se vorbește despre șantaj emoțional, cerșirea aprecierii, sensibilitate și răbdare. Sunt de părere că un copil, încă de când este bebeluș absoarbe energia prezentă în casă și pe măsură ce crește, adoptă comportamentul pe care îl vede la cei cu care trăiește zi de zi. Revenind la articol, doamna care îl scrie se întreabă ce să facă pentru a-și sensibiliza copilul și pentru a-l ajuta să fie mai răbdător și cum să-l învețe să se bucure de lucrurile mici. Ceea ce m-a șocat a fost faptul că metodele încercate de dumneaei sunt șantajul emoțional și cerșitul de apreciere pentru cât muncește pentru ca el să aibă de toate. La această primă parte a articolului, am simțit o bucurie că nu de mult, am citit un articol despre cât de puțin îi interesează pe copiii noștri ce mașini conducem, cât de mari sunt casele în care locuim și hainele pe care le purtăm. Deci, doamnă scumpă, în primul rând, ar trebui să vedeți dacă acel „de toate” pentru care munciți este ceea ce îi trebuie copilului și în al doilea rând, niciodată, dar niciodată nu mai puneți greutatea sentimentului de vinovăție pe umerii copilului repetându-i cât de mult munciți pentru el. Și nu în ultimul rând, șantaj emoțional??? Cerșitul aprecierii??? Nici nu vreau să comentez!

        Următorul paragraf, mi-a plăcut și chiar mi-am amintit cu plăcere de trăirile din copilărie, cum mă bucuram eu de firul ierbii, de biblioteca din sat unde lucra mamaia după ce nu a mai fost cadru didactic, cum îmi plăcea să stau acolo în încăperile alea mari și răcoroase care miroseau a cărți vechi. Și partea cu recunoștința o apreciez, cu mențiunea că și aceea se cultivă ca respectul și restul emoțiile pe care un copil le exprimentează de când se naște până ajunge la maturitate.

       Apoi, vine continuarea, după această nostalgică reîntoarcere în copilărie, cu niște afirmații cu accentul pus pe ACUM. Voi cita direct din articol: „Dacă le e sete, vor ACUM să bea, dacă se plictisesc, vor ACUM un divertisment, dacă se supără, trebuie ACUM să plângă, dacă au ceva de spus, ACUM trebuie ascultați.” Ce am înțeles eu din această frază: că doamna ar vrea să mai stea copiii un pic în așteptare până găsește dânsa potrivit să le ofere ce îsi doresc ca să îi învețe astfel despre răbdare, dorință, nerăbdarea primirii unui lucru. Mamele pe care le descrie dânsa sunt mamele cloșcă și, din fericire, majoritatea mamelor din generația noastră, sunt relaxate. Copiii noștri se julesc, mănâncă pământ, se bucură de flori, așteaptă cu nerăbdare să apară pisica de după usă și câte și mai câte. Și nu sărim să plângem cu ei și să pupăm când cad în genunchi (ușor), ci le zicem:„hai sus că nu-i nimic!”

        Dar să continui... hrănit excesiv? îmbrăcat excesiv? mentalități alarmiste și intervenționiste? Ce zic eu? Haideți să nu mai fim atenți la nevoile copiilor noștri, să-i lăsăm liberi în lume pentru că or să se descurce ei, ca Mowgli. Și apoi, partea mea preferată: studiile! Ador studiile care ne spun exact cum ar trebui să fie copiii noștri (unici, de altfel) după niște șabloane predefinite de greutate, lungime, inteligență, comportament, etc. Numai că studiile la care face referire doamna, ne spun că copiii noștri sunt inteligenți și sensibili, dar mai puțin pregătiți pentru viață. Așa că simt nevoia să precizez, din nou, că puii noștri cresc după modelul nostru: dacă noi suntem temerari și curajoși și încurajăm copiii să fie la fel, vor fi pregătiți pentru tot ce le rezervă viața.

        Ideea următoare nici nu o voi diseca. O să spun doar atât: fiecare părinte își crește copilul cum știe el mai bine. Nu există un mod bun sau rău de a-ți crește copilul atâta timp cât vouă, ca unitate familială vă este bine. Așa cum am citit într-o carte din categoria literarturii motivaționale, fiecare om face ce știe și poate el mai bine în fiecare situație în care se află.

        Restul articolului îmi creează o stare de confuzie. Sincer! Și nu pentru că sunt bătută în cap, ci pentru că constat cu stupoare că copiii noștri sunt condamnați să fie goi pe dinăuntru pentru că trăim într-o societate de consum, pentru că rafturile sunt pline și posibilitățile nelimitate. Dar doamna a pierdut ceva din vedere: ca toate generațiile, copiii noștri au posibilitatea  de A ALEGE! Alegerea face diferența între copilul ăsta „distrus” pe care îl văd descris în acest articol și copilul care va deveni în realitate copilul meu și al celorlalte mame care gândesc sănătos, se comportă sănătos și adoptă o atitudine corectă față de copiii lor. Nici o clipă nu-mi este teamă că al meu copil va deveni gol pe dinăuntru, incapabil de iubire, recunoștință, respect și restul „lipsurilor” găsite de doamna cu douăzeci de ani experiență la catedră.

       Și ca încheiere, scumpă doamnă, cred că dumneavoastră sunteți nemulțumită de propria persoană și de faptul că nu sunteți părintele care v-ați dorit să fiți pentru copilul dumneavoastră, ceea ce a rezultat în copilul pe care l-ați descris la începutul articolului.

        P.s.: Oricât de nemulțumită ați fi de copilul dumneavoastră pentru cum este, niciodată, dar niciodată, nu ar trebui să spuneți ceva critic despre el către restul lumii.

     

Oxigen

        Azi m-am gândit să scriu și să discutăm despre relația de cuplu. Aud tot mai multe femei că sunt oarecum nefericite, nefericite sau nefericite de-a dreptul în căsnicie. Sunt de părere că, excluzând varianta în care soțul este "nepotrivit" ales, acestor cupluri le lipsește cu desăvârșire comunicarea cinstită și corectă a sentimentelor experimentate de fiecare partener zi de zi.
        E ok să fii obosit, frustrat, supărat și copleșit de griji, muncă, rutină, dar nu e ok să lași toate astea să îți ruineze viața socială, sentimentală. Nu ne dăm seama că timpul trece în defavoarea noastră când suntem delăsători. Da, dacă lași zilele să treacă fără să faci nimic altceva decât să te plângi de cât de nefericită e viața ta, timpul trece în defavoarea ta! Știu că e greu să te mai gândești măcar la relația de cuplu când copilul crește așa frumos "mâncându-ți" zilele, dar asta e o chestiune de perspectivă. De tine depinde cum îți privește zilele. Și dacă le vezi doar partea negativă (deși nici aia nu există decât în mintea noastră), fiecare zi devine o corvoadă: TREBUIE să fac mâncare, curat, să am grijă de copil. Trebuie ăsta este tare nociv. Casa nu se dărâmă dacă nu faci curat o zi, dar relația de cuplu se duce naibii în fiecare zi în care tu alegi aspiratorul și buretele de vase. Soțul tău s-a săturat să te găsească veșnic obosită și pusă pe mieunat. Da, noi avem impresia că pentru ei e uşor să facă ce fac: job, casă, casă, job. Dar au și ei stresul lor și problemele lor și au și ei nevoie, ca și noi, de liniște și pace și eventual, o priveliște frumoasă când vin acasă și nu mă refer la o casă strălucitoare, ci la o soție strălucitoare.
        Poate sunt dură, dar viața e dură de fapt. Asta e realitatea (din punctul meu de vedere): pentru orice îți dorești, trebuie să pui osul la treabă, indiferent ce înseamnă asta! Vă amintiți (cele care sunteți în CCC) cât de bătăioase și rezistente erați când aveați un deadline la muncă? Cum nu dormeați, nu mâncați și nu respirați până nu atingeați target-ul? Aşa e și în căsnicie! Numai că aveți deadline în fiecare zi când omul vostru intră pe ușă. Luați un pix și o foaie și scrieți cu majuscule: CA SĂ FIE TOTUL BINE, EU TREBUIE SĂ FIU BINE. DACĂ EU SUNT BINE ȘI RESTUL ESTE BINE. De asta când pică măștile de oxigen în avion trebuie să își pună mamele întâi măștile: ca să-și poată salva copiii. În cazul nostru, haideți să ne punem măștile cu oxigen și să ne salvăm relațiile.
       Viața ta și a cuplului nu se termină când se naște copilul! Viața ta se schimbă și atât! De tine depinde dacă se schimbă în bine sau în rău. Depinde şi de partener, că doar nu-i absolvim de orice responsabilitate, dar de obicei, noi, MAMELE, o luăm razna și uităm că copilul nu e doar al nostru și nu l-am făcut singure sau ca să fie unicul nostru obiect de activitate! De ei depinde cât de mult ne ajută ca să ne adaptăm repede la noua realitate și cât de prezenți și implicați sunt în toată treaba asta cu crescutul copiilor. Dacă sunteți binecuvântate cu un tati care face de toate, chiar că nu aveți vreun motiv să fiți nefericite. Doar dacă suferiți de depresie post-partum.
        Ideea e că e vital să vă îngrijiți de ambii copii (bebelușul și soțul). Pentru o căsnicie trainică, nu uitați că întâi ați fost iubite/ soții și de-abia apoi mame și asta cu ajutorul LUI. Aşa că nu-l neglijați, nu-l excludeți și nu veți mai fi nefericite, deși nu veți putea să-i așteptați în fiecare zi strălucind ca un soare.

Nu toți oamenii trebuie sau vor să fie salvați

        Sunt construită genetic (prost, aș spune) să încerc până în pânzele albe să schimb în bine viețile celor pe care îi întâlnesc. Aşa îmi vine mie să fac uz de toate mijloacele pe care le am ca să îi ajut să fie fericiți. O fi bine, n-o fi... Dumnezeu știe.
        Însă, am observat că majoritatea nu vor să fie ajutați și nu pot să nu mă întreb de ce resping ce e bun și luptă pentru ce le face rău. Am fost și eu așa. Cu toții, cred că am avut astfel de etape în care vedeam dușmani în prieteni și invers, dar nu ne mai dezmeticim? Nu ne mai oprim din a-i respinge, suprima și chinui pe cei care chiar ne vor binele? Nu vedem că îi rănim pe ăia cărora chiar le pasă și nu ne temem că într-o zi vor renunța?
        Sinceră să fiu, în unele cazuri, am obosit și cred că am pierdut bătălia mea absurdă și de neînțeles pentru persoanele în cauză. Pur și simplu, nu văd dincolo de propriile limitări și eu nu mai am resurse și idei să mă exprim și să acționez ca să îi văd fericiți. Unii se tem să acționeze, alții nu vor.
        Eu m-am salvat singură și așa am ajuns să cred că îi pot salva și pe alții. Cu unii am reușit, cu alții am dat greș...
        Oare nu-i pot ajuta pe toți? Nu trebuie sau nu vor ajutor?