All out of love

        Când te-ai urcat în avion, deși nu știam că ai făcut-o, inima mea a luat-o razna. Îmi tremurau mâinile și nu puteam să respir. Când mi-ai confirmat, inima mi-a fost strânsă cu putere de o gheară invizibilă și m-am sufocat. M-au năpădit lacrimile și durerea s-a împrăștiat în tot corpul. Nu vream decât să zac și să plâng. Să închid ochii și să mă trezesc după ce trec toate zilele fără tine.
        Dar asta nu era posibil. Nu cu doi copiii, nu cu toată lumea cu ochii pe mine. Mi-am pus cafeaua în cana ta și am băut-o doar pentru că mă simțeam mai aproape de tine.
        Dragostea adevărată doare, baby. Cine zice că dragostea nu ar trebui să doară, n-a fost despărțit de cel iubit. Dragostea e într-o mie de feluri dulce și amară, dureroasă și vindecătoare, frumoasă și schimonosită, drăguță și sarcastică, în trei injectoare sau în toate.
        Zilele astea în care sunt acasă și știu că seara nu o să vii sunt chinuitoare. Cât de dor îți poate fi de cineva? Cam... infinit. Continuu. Cu dureri de inimă, suflet și ființă. Umbli așa șchiop prin timp și spațiu, cu o bucată lipsă. Nu mă simt așa tot timpul. Câteodată amorțesc și cred că m-am adaptat și o să fie (mai) ușor. Dar mă amăgesc singură. E ca și când aș zice că mi-a trecut dragostea. Și asta n-o să-mi treacă niciodată. Unii i-au zis dependență. Dependență unul de celălalt. O fi. Dar nu-mi pasă. Dacă să iubești cu totul pe cineva e dependență, atunci sunt dependentă de tine. Știu să stau fără tine și să fiu fără tine și sigur că mă voi adapta, dar când ești aici de ce să stau fără tine? De ce să nu mă umplu de tine și să nu fiu mereu încărcată cu iubirea și ființa ta? Știu, știu să fiu fără tine, dar nu vreau. Îmi fac prăjiturile, îmi oblojesc prietenele, îmi cultiv pasiunile, îmi fac "datoria" pe toate planurile, dar tot timpul te vreau lângă mine.
        Doar tu mă știi inside out și mă iei așa cum sunt. Doar tu știi că sunt o ceapă. Layer by layer, nu te vor ustura ochii și vei vedea că e dulceață dedesubt + o surpriză mereu.          Deci, te iubesc și I'm love sick când nu eşti aici. Şi mi-e dor de tine. De tot.

Locul întunecat

        M-am trezit azi cu o stare de spirit excelentă. Cred că am dormit azi noapte. Am trimis copiii în treaba lor, am băut cafeaua cu soțul și după ce s-a dus și soțul în treaba lui, am zis să mă apuc și eu de brioşele mele. Și de ce să nu deschid și televizorul, dacă tot sunt singură? Mare greșeală. Erau ştiri. Un titlu m-a cutreierat: copilă de patru ani ucisă de mamă. L-am închis imediat. M-a luat cu rău.
        Pe rețetele de socializare deja era condamnată, făcută în toate felurile: monstru, nebună, dezaxată, criminală...
        Să nu mă înțelegeți greșit! Nu-i caut scuze. Nici nu există. Nici nu cred că e o situație în care scuzele contează în vreun fel sau orice explicație. Sigur nici ea nu știe să explice.
        Femeia asta nu va mai fi om niciodată și nu se va putea ierta vreodată pentru ce a făcut, dar "exemplul" ei poate salva alte vieți de copii sau de mame.
        Nu sunt psiholog și nici expert în creierul uman și afecțiunile mentale, dar pot să vă spun un lucru: depresia este cât se poate de fatală. Nu știu dacă femeia asta era depresivă sau avea o boală mentală. Oricare dintre cele două variante ar fi, problema e că NIMENI nu a observat.
        Despre afecțiuni mentale nu pot să vorbesc. Despre depresia unei mame, da. Am fost și eu în locul întunecat și nimeni nu a știut. Le mai ziceam într-o doară prietenelor mele, mame și ele. Şi îmi ziceau că sunt doar foarte obosită și că e trecător. Depresia mamei nu are legătură doar cu ea. Depresia mea s-a furişat pentru că în jurul meu erau oameni care mă criticau. Care mă făceau să mă îndoiesc de calitățile mele de mamă, soție, femeie, gospodină, femeie de carieră. Nu eram și nici acum nu sunt suficient. Singura diferență e că ACUM sigurul meu critic sunt eu pentru că doar eu mă cunosc cel mai bine. ATUNCI mă afecta orice. Pe lângă critici, mai era un factor crucial care a dus la instalarea depresiei: standardele de parenting modern. Nu reușeam să aplic nimic. Eram nervoasă, obosită, țipam la copii. De câteva ori am ajuns să-i bruschez. Eram la limită. Creierul meu rațional știa ce am de făcut, doar că eu eram mereu condusă de creierul emoțional. 90% din timp eram în zona roșie a furiei, a disprețului față de mine însămi.
        De ce vă spun toate astea? Nu ca să mă compătimiți, nu ca să spuneți: vai, săraca, părea să fie ok. Vă spun pentru că atunci când nu mai poți, când se instalează depresia, când simți că nu faci nimic bine, moartea devine interesantă. Da, eu, cu "I Believe in Unicorns" și toate citatele mele pozitive și toate cărțile de dezvoltare și psihologie, am fost acolo. M-am gândit la moarte/dispariție ca la o opțiune. Nu m-am gândit să-mi omor copiii, dar m-am gândit că tuturor le e mai bine fără mine. Eram o fiică nepotrivită, o noră nepotrivită, o soră nepotrivită, o prietenă nepotrivită, o mamă total nepotrivită pentru copiii mei.
        Singurul mulțumit de mine era soțul meu. El vedea și vede o super femeie și o super mamă cu toate neajunsurile mele. Și el m-a salvat de depresie. Am plâns și i-am spus ce simt și ce am ajuns să gândesc. I-am spus că m-au învins etichetele celorlalți. I-am spus că aș fi dispărut de mult dacă nu erau copiii.
        Și acum când scriu mi se pune un nod în gât și îmi curg lacrimile instant. Am fost înfrântă de păreri și etichete, dar cumva am decis, sprijinită fiind doar de un singur om, să ies din nou la lumină.
        Ce legătură are cu femeia care şi-a ucis copilul? Ea a fost singură! Nu a mai putut și a refulat în acest mod tragic. Nimeni a văzut-o! N-a avut cui spune. În momente de întuneric nici unul dintre noi nu știe de ce orori este capabil. În momentele alea de furie oarbă nici nu avem idee ce puteri și idei se amplifică și duc la așa ceva. O minte cu probleme este o minte periculoasă. Iar dacă peste problemele minții mai vin și "boli" ale sufletului, probabilitatea de a se ajunge în astfel de situații este foarte mare.
        Astăzi, gândindu-mă la depresie, pot să vă spun atât: este reală, greu de controlat, distrugătoare și chiar fatală. Eu am scăpat. Pentru că am conștientizat și n-am fost singură.
        Astăzi ȘTIU că sunt o persoană bună, o fiică bună, o soră bună, o noră bună, o mamă bună, o prietenă bună, o super femeie și o super soție. Nu (mai) am nevoie de confirmări și nici nu pot opri pe cineva să gândească opusul sau să mă pună la îndoială. Fiecare mă vede prin filtrul personal și asta este în regulă. Dar părerile lor nu mă (mai) definesc.
        Poate, dacă femeia aceasta ar fi fost văzută, ascultată sau dacă ar fi strigat cu voce tare, copila ar mai fi trăit. Toți cei din jurul lor poartă vina acestei tragedii.
        Dumnezeu să o odihnească pe micuță!

Nu am timp...

        ... dar îmi "fac" mereu.
        Pentru cei care nu mă cunosc, am doi copii mici cu care "stau" acasă din mai 2014, trei câini și opt pisici, un "job" dulce și prea puține ore pe zi ca să fac tot ce aș vrea pentru mine, familie, prieteni și pentru cei aflați în nevoie.   
        Sunt întrebată des când mai am timp să fac și aia și aia și aia. Le răspund mereu că nu știu. Pur și simplu, le fac. Durează, fac eforturi, dar dacă îmi iau un angajament, public sau tacit, fac tot ce pot ca să-l onorez.
        Uneori am îndoieli. Mă întreb dacă nu cumva "investesc" dezechilibrat, dacă nu-mi defavorizez familia cu timpul alocat extern, dar ajung întotdeauna la aceeaşi concluzie: ce-mi face mie bine, sigur le face și lor.
        Nu am mai mult timp decât alte persoane. Nu face nimeni lucrurile în locul meu. Nu-mi iau angajamente bazându-mă pe altcineva. Știu cât pot duce și-mi propun mereu exact atât + o provocare.
        Nu reușesc mereu absolut tot ce-mi propun. Mereu rămâne câte ceva la capătul listei care ajunge la capătul altei liste și tot așa. Principiul e că niciodată nu e prea târziu, doar dacă e o chestiune de supraviețuire. Acestea ajung mereu în capul listei.
        Ideea acestei "confesiuni" e că oricare dintre noi poate face lucruri pentru cel aflat în nevoie, DACĂ VREM.
        Nu toată lumea mă înțelege, nu toată lumea mă susține. Multe persoane din jurul meu se întreabă de ce mă implic în tot felul de acțiuni, pentru persoane pe care le cunosc sau nu. Mă întreabă și direct. Uneori, mă simt prost. Nu știu ce să răspund. Pentru că îmi pasă? Pentru că așa simt? Nu știu. Pur și simplu, acționez și reacționez când pot. Contează? Nu știu. Primesc vreo recompensă? Nici. Și nici nu am vreo așteptare. Singura recompensă e starea pe care o am când reușesc să ajut.
        Cine mă cunoaşte, înțelege chiar dacă nu e întotdeauna de acord cu modul meu de a prioritiza nevoile celor din jur. Cine nu mă cunoaşte, înțelege și apreciază sau nu.
        Eu VREAU și când POT, fac totul. Nu e despre mine, nici despre imagine, nici despre recunoaștere. Dau tot ce pot și ceva în plus. Unii văd asta, alții, nu.
        Fă tot ce poți și ceva în plus. Întotdeauna vei găsi resurse dacă nu te limitezi la confort.

Puternică de prea mult timp

        Astăzi e despre o anume categorie de mame, mai exact acele mame care sunt puternice de prea mult timp. Unele de când au devenit mame sau dinainte să nască puiul ce le creștea înăuntru, altele pe parcurs.
        Sunt acele mame care au plâns prea mult sau n-au plâns deloc și despre care nu știți că au dus sau încă duc poveri grele, care nu știu ce va fi mâine cu copilul lor.
        Sunt acele mame care nu au spus prin ce trec pentru că n-au vrut să încarce pe nimeni cu emoții negative. Sunt acele mame care nu cer ajutor pentru că a-l cere și a-l accepta, ar însemna să-și recunoască o doză de neputință și ele pot tot pentru copiii lor.
        Azi nu trebuie să poți tot, mămico. Nici mâine, nici niciodată. Întotdeauna va fi cineva gata să-ți întindă mâna. Trebuie doar să te prinzi de ea. Nu te teme să plângi sau să te prăbușeşti. Asta nu te face mai puțin puternică. Împarte greutatea cu alte mame. Te înțelegem atât cât putem și te vom susține. Trebuie doar să accepți.
        Sunt mame care îți vor fi mereu alături, fie că știi sau nu, care îți pomenesc copilul în rugăciuni, care se gândesc: oare cum îți e, mai poți, mai vrei?
        Poate nu strigăm în gura mare. Poate nici nu te abordăm. Dar să știi că, în tăcere, veghem și facem tot ce putem.
        Aș zice "stay strong" (rezistă), dar știu că e greu și oricum o faci de atât de mult timp. Mai bine-ți zic "nu ești singură" și dacă crezi că nu e așa, scrie-i sau sun-o pe acea mamă căreia ai vrea să-i spui tot, în fața căreia poți să te spargi în bucăți și apoi să te reîntregeşti mai puternică decât înainte. Va fi acolo.
        Oricând, oricum, oricât.

Pentru că sunteți rele! D-aia!

       Vă spun sincer că pregăteam un articol frumos despre femei frumoase, puternice, deștepte, UNITE, săritoare și restul atributelor unei femei deosebite, dar... unele nu mă lasă!!!
        Se ia una bucată de grup preponderent format din femei. Acest grup are ca specific rețete de mâncare. Ca să gătim, să ne sfătuim, să învățăm chestii noi. Şi se trezeşte o doamnă să posteze o poză jignitoare la adresa femeilor care ies aranjate din casă, arătând foarte bine. Poza ilustra o domnișoară sexy și un aragaz infect cu comentariul aferent (nu-l pun cu ghilimele că nu mi-l aduc aminte precis): în lume doamnă, în casă jegoasă.
        Sunt curioasă cu ce anume a ajutat-o pe doamna respectivă această postare și pe restul doamnelor care i-au ținut isonul. Nu vă dați seama de penibilul și tristețea situației? Nu vă dați seama că aveți o mentalitate strâmbă să afirmați la general că femeile "bune" nu au grijă de casă, masă, copii și bărbat?
        Jenant, doamnelor! În caz că vă întrebați de ce vă înșală bărbații voștri... nu, nu vă înșală pentru că altele arată bine. Vă înșală pentru că sunteți rele, invidioase și pentru că jigniți alte femei. Femei ca voi! Despre care nu știți nimic.
        Nu mai zic că e Postul Paștelui și voi aveți grijă doar ce băgați în gură, nu ce scoateți pe gură. Puteți să mâncați și aur. Răutatea nu trece cu post fizic.
        Vă recomand un principiu: dacă nu ai ceva bun de spus, taci. Abține-te!
        By the way, stimată doamnă care ai pus poza cu pricina, citește asta: GESTUL TĂU SPUNE MULTE DESPRE TINE. Și dumneata nu știi nimic despre solidaritate, prietenie, respect, empatie față de suratele tale cu vagin.
        A, şi încă ceva: e luna Martie. Știi, luna aia când se sărbătorește femeia? Foarte frumos ne-ai făcut tu cinste.
        Noi, astea care arătăm decent pe stradă și mirosim a flori de primăvară, îți mulțumim și îți urăm o primăvară frumoasă!