De ce fac lucruri pentru ceilalți?

       V-ați întrebat vreodată de ce faceți lucruri pentru alte persoane? De ce gătiți felul de mâncare preferat al soțului sau al prietenei voastre? De ce căutați cadoul dorit de o anume persoană? De ce dați celor ce nu au ceea ce le lipsește?
        Eu m-am întrebat chiar de curând și mi-am dat seama că așa sunt eu. Când cineva are o dorință, îmi doresc să-i fie îndeplinită. Nu pentru că sunt "people pleaser" (persoană care dorește să le facă altora pe plac), ci pentru că mă gândesc cât de bine mă simt eu când îmi sunt îndeplinite dorințele și vreau să se simtă așa și ceilalți. Da, depun eforturi ca să îi fac pe ceilalți fericiți, chiar și pe cei care știu că nu apreciază la nivelul la care aş aprecia eu și poate nici nu înseamnă ceva pentru ei gestul meu.
        Uneori mă întreb dacă merită, așa în general, nu o persoană anume, dar mereu ajung la un singur răspuns: pe mine mă face să mă simt bine gândul că am făcut tot ce am putut ca acelei persoane să i se îndeplinească dorința, așa că merită pentru mine și starea mea de spirit.
        Mi-aş dori să-mi fie tratate la fel dorințele? Da, normal! Cine nu ar vrea să-i fie îndeplinite dorințele? Sunt dezamăgită uneori pentru că nimeni nu pare să facă la fel pentru mine? Da, și asta. Suntem oameni și avem inevitabil aşteptări. Dar asta nu mă oprește să fiu eu și să mă îngrijesc de dorințele lor.
        Într-adevăr, consum energie și resurse și rezervele mele nu-s infinite, dar chiar când simt că e gol rezervorul, cumva primesc o mică parte înapoi și totul se multiplică.
        Cred că iubesc oamenii suficient cât să dau tot ce am pentru ei și mai ales celor care merită și au nevoie. E uneori obositor pentru că efectiv uit de mine și mă concentrez doar pe nevoile și dorințele lor, dar la final, când trag linie, merită.
        E bine pentru suflet să fiu darnică și acum pot să spun că da, să dai e mult mai împlinitor decât să primești. Cel puțin așa e pentru mine.

România

        A fost întâi decembrie. A fost ziua națională a românilor și toți ne-am pregătit de paradă. Unii la tv, alții chiar pe Kiseleff.
        Anul ăsta nu mi-am pus steagul la profil și nici în geam. Anul ăsta am iubit România în fiecare zi și în intimitate, nu doar de ziua ei.
        Ştiti care este problema noastră, a românilor? Ne desconsiderăm. Ne minimalizăm rolurile la job, acasă, în societate, în lume. Da, asta facem.
        Înainte să stau "degeaba" acasă cu doi copii într-o continuă "vacanță" pe banii statului, lucram în asigurări de viață. Nu cred că e necesar să scriu cum sunt priviți consultanții în asigurări de viață ca să înțelegeți că deși credeam în ceea ce făceam ezitam să spun ce job am. Și în familie m-am lovit de aceeași mentalitate, deci ce aşteptări să am de la alții? Și m-am desconsiderat.
        Soțul meu lucrează în armată cu un salariu decent și cu un program aparent lejer, deși nimeni nu-și pune problema cum e să lucrezi 12 ore de noapte sau 24 cu ochii în computer. Nu. Lumea vede doar 3 zile libere legate şi fluturașul de salariu. Iar el se desconsideră. Își minimalizează rolul pe care îl are. Da, armata noastră nu e cea mai tare şi mai mare şi mai vocală și nu sunt cel mai înfocat fan al armatei nici acum când soțul lucrează acolo, dar datorită lui și altora care nu dorm noaptea acasă lângă soție și copiii, voi dormiți liniștiți.
        Medicii noștri buni se desconsideră și ei pentru că îi băgăm pe toți în aceeași oală.
        Educatorii, învățătorii, profesorii și ei la fel.
        Felul în care noi privim România și cum reacționăm, o face să fie ce este azi. O umbră a ceea ce a fost. Noi suntem singurii responsabili de imaginea cu care defilăm în lume. Nu sunt alții nici mai deștepți, nici mai frumoși, nici mai bogați decât noi. Suntem noi doar prea orbi să vedem cine suntem de fapt, ce avem și cine putem fi căci așa e românul: iarba e mereu mai verde în curtea cealaltă.
        Revenind la ziua națională, vreau să vă spun că o susțin pe Cristina Călin de la zece lucruri şi vă spun că și eu iubesc România continuu deși uneori îmi vine să plec în lume, când mi se întâmplă lucruri ireal de stupide sau dureroase, când prostia bate logica și tot așa.
        Iubesc România, îmi iubesc țara și oamenii buni din ea. O iubesc suficient cât să îmi cresc copiii să o iubească și să o respecte. România nu e președintele şi aleșii de toată jena și toate pițipoacele şi cocalarii de la tv. România sunt EU. Eu aleg ce față a României să fiu și aleg să fiu fața frumoasă, corectă și onestă. Aleg să scriu cu diacritice pentru că așa se scrie în limba română, aleg să donez pentru copii din țara mea, nu din Africa, aleg să dau României copii educați și iubitori, aleg să mă autodepăşesc și să ajut, aleg să fiu schimbarea pe care o aștept în jurul meu.
        EU sunt România!