Să fim recunoscători!

         Mă trezesc adesea stresându-mă pentru lucruri care chiar sunt insignifiante pe lângă problemele reale pe care le au alții. Aud pe toată lumea plângându-se constant de lipsa banilor sau de insuficiența lor. Oamenii se plâng de soare prea puternic, de ploaie, de iarnă, de orice. Se plâng într-una și nu se opresc o secundă să se bucure de ceea ce au deja și de ceea ce îi înconjoară.
         Ne petrecem viața încruntați, supărați, nemulțumiți (majoritatea, există și excepții), gonind nebuni prin viață și facem toate astea degeaba! Absolut degeaba! Am uitat să zâmbim, să ne relaxăm... Nu știm să ne oprim... Și nici măcar nu avem motive serioase să fim atât de nefericiți...
         Nu suntem recunoscători pentru că suntem sănătoși, că ai noștri sunt sănătoși și în viață... Nu... Noi ne plângem constant de câte ceva. Nu e trist? Nu e trist că oamenii cu probleme adevărate (cu copii bolnavi, ei înșiși bolnavi, fără venituri sau acoperiș deasupra capului, fără mâncare) zâmbesc mai mult ca noi? Noi cei care avem de toate? Ei zâmbesc și merg înainte! Caută soluții și nu renunță niciodată! Și noi, binecuvântații cu de toate, ne plângem ca niște scolărițe cărora li s-au rupt ciorăpeii în drum spre școală!
         Mi-e rușine că nu reușesc întotdeauna să mă controlez și să nu mă mai stresez pentru chestii stupide. Mi-e rușine că uneori mă plâng că nu am mai multe lucruri sau nu pot să am un anume lucru. De acum, de câte ori îmi vin idei din astea, o să mă gândesc că undeva în lume, mai aproape sau mai departe de mine, este o mamă care nu are cu ce-și hrăni copiii. Un tată care muncește zi și noapte pentru familia lui. Un copil care umblă desculț și a venit iarna. Un copil care plânge de foame sau este singur. O mamă respinsă de societate pentru că are un copil cu nevoi speciale.
        O să mă gândesc cât de binecuvântată sunt cu așa o familie și așa o viață simplă încât nu am altceva de făcut decât să mă trezesc dimineața zâmbind și mulțumind pentru un copil sănătos, pentru că eu sunt sănătoasă, pentru că pot face mofturi la mâncare și pot alege cu ce să mă îmbrac, pentru că am suficient să dau și altora.
        Nu spun să nu ne dorim mai mult. E firesc să vrei mai mult pentru tine și familia ta, să-ți dorești tot ce e mai bun pentru tine și pentru ei. Asta te stimulează să fii mai ambițios pentru a-ți atinge scopurile. Nu spun să te simți prost pentru că ai mai mult ca alții. Spun doar să fim recunoscători și să împărțim ce avem cu cei mai puțin norocoși. Spun să ne dorim mai mult pentru a împărți mai mult!
        Pur și simplu să fim recunoscători pentru tot ce avem pentru că nu se știe ce aduce ceasul, dar ziua de mâine?

Ușurare

         Am ajuns într-un final la starea aceea în care știu exact ce vreau de la mine și de la oamenii din viața mea și mă simt eliberată.
          Din fire, sunt o ființă sensibilă și idealistă. Nasoală combinație. Asta înseamnă că sunt ușor de rănit, dar de o perseverență care mă șochează și pe mine. Serios! Chiar și atunci când clar nu mai e nici o speranță ca lucrurile să redevină ce au fost, eu tot insist că se poate. Nebunie curată! Până acum câteva zile când s-a produs un declic așa de puternic încât m-a trezit din nebunie.
          Nu poți păstra în viața ta persoane care nu vor să fie acolo și care nu vor să fie importante pentru tine. Da! Oricât ai investi, oricâtă atenție le-ai oferi, dacă ele nu vor atenția ta, nu le poți păstra. Am acceptat în sfârșit și sunt eliberată. Nu mai am nici o greutate pe suflet, nu mă mai doare.
          Scriu despre asta pentru că simt că am învins încăpățânarea mea de a târî după mine persoane care nu vor să vină cu mine, so to speak. E greu să renunți la persoane din viața ta care au un rol important, dar e și mai greu să le vezi cum plutesc în derivă, din ce în ce mai departe de tine. Și e atât de eliberator să accepți că nu mai poți face nimic și să lași viața să-și urmeze cursul.
          Până acum mă gândeam la ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns în situația cu pricina, ce am greșit eu, ce pot să fac. Epuizant! Epuizant și din cale afară de frustrant! Nu poți repara o situație dacă doar tu încerci să o faci. Da, da! Nu se poate! Așa că renunță la a-ți mai chinui creierul și sufletul căutând soluții pentru lucruri care nu trebuie reparate! Ai uitat că toate lucrurile se întâmplă cu un scop? Așa și persoanele din viața ta: vin, pleacă sau rămân; te iubesc, te urăsc, te rănesc sau îți fac bine. Este cât se poate de clar. Dacă ies din această descriere și doar plutesc prin universul tău și nu știi unde să îi încadrezi, începe distracția: tu vrei, prin natura ta, să fie buni sau răi. Nu neutri! Ce-i ăla neutru? E starea aia în care nu știi dacă să plângi sau să râzi, dacă ți-e rău sau bine.
          Și e al naibii de enervant când simți că cineva important și bun a devenit neutru. Ce să faci cu persoana respectivă? E neutră acum. Nici nu îți face bine, dar nici rău, nici nu te vrea, nici nu te lasă. O confuzie maximă din care tu încerci să ieși (mai ales dacă beneficiezi de un minunat creier care trebuie să înțeleagă de ce și cum) și așa începe nebunia: cauți soluții, încerci să înțelegi (cea mai „fun” parte, după părerea mea), să rezolvi. Te învinovățești, îl/o învinovățești, te superi, îți trece și multe alte stări contradictorii. Încerci și încerci și tot încerci să repari, să reveniți la momentul zero sau măcar la momentul Z când lucrurile au luat-o razna și într-o zi, după chinul aferent, se întâmplă un lucru, se rostește o vorbă și zbuciumul tău se sfârsește. E ceea ce eu numesc „closure” și e un lucru esențial de care cred că toți avem nevoie ca să trecem peste relații, situații, decepții, etc.
         Din fericire pentru mine am avut parte de closure într-o relație care m-a măcinat în ultimii doi ani și acum nu mai simt nici o durere și îmi aduc aminte de tot ce a fost minunat în relația cu pricina. Am înțeles și acceptat că nu mai merge și că nu e vina mea. Așa e viața. Fiecare om are un destin de urmat și unele destine, deși la un moment dat au părut unite pe vecie, se separă. Le separă viața, întâmplările, atitudinea sau chiar persoanele însele. De ce? Poate celălat știe... poate nu...probabil așa trebuie să fie.
          În concluzie, nu vă agătați de oamenii din viața voastră ca scaiul de pantalonii de lână și deși ați putea fi acuzați că vă vedeți de viață și îi lăsați în urmă, nu-i târâți după voi dacă nu vor să vină. Majoritatea sunt pasageri, dar fiecare are rolul lui. Unii pot avea roluri principale, alții secundare, iar unii fac doar figurație. Așa că bucurați-vă de ceea ce a fost bun și când s-a terminat nu suferiți. Gândiți-vă că a venit momentul altcuiva să joace rolul rămas neinterpretat.