Twister

        Știți zilele alea în care nu mai știți de voi și vi se pare că viața e ca un mormam de întâmplări care se precipită ca un tăvălug?
        Unii spun ca viața e simplă, că ține strict de cum ne lăsăm afectați de ceea ce se întâmplă zi de zi. Alții spun că e grea și echilibrul pare un concept abstract.
        Viața se derulează fie după o rutină din care cu greu ieșim, fie într-un haos total impredictibil. Aveți momente, zile, perioade în care nu mai reușiți să încetiniți caruselul? Vi se pare că sunteți în avalanșă și "trăiți" doar respirând fără să faceți ceva specific?
        Zilele trecute scroll-uiam pe Facebook că deh, aveam ceva timp "liber" și mi-am dat seama că mi s-a luat de Facebook, de postări triste sau motivaționale sau articole cu chestii nasoale, fără consistență sau vreun impact. Singurul confort, dacă îi pot spune așa, îl găsesc în cărți sau vreun film de calitate.
        Dar problema e că atunci când nu fac nimic, simt că e anormal să... STAU! Cum să alungăm sentimentul vag de inutilitate atunci când alegem să ne oprim? Suntem obișnuiți să alergăm continuu și dacă ne oprim simțim că e ceva în neregulă. Cel puțin așa mă simt eu. Nu știu cum să nu fac nimic. Mereu îmi vine să mă ridic să pun mâna pe ceva, să fac orice doar să nu stau degeaba.
        Iar în zilele ca ultimele zile îmi dau seama că găletușa mea emoțională este goală și aș avea nevoie de conectare, de stat degeaba cu copiii sau cu soțul și n-am timp fizic să mă opresc din a face tot ce am de făcut.
        Cum să facem să dăm sens haosului sau rutinei și să nu mai ajungem "descărcați" emoțional?
        Viața e o tornadă, prieteni. Zău de nu! Nu știi încotro se duce decât la nivel de dorință. Ai o idee despre cum ți-ai dori să fie, dar de la idee la materializare intervin nșpe mii de factori, întâmplări, situații.
        Am citit pe undeva că ține de noi dacă viața ni se "întâmplă" sau dacă o controlăm noi pe ea. I call bullshit. Mi se pare utopic să credem că putem schimba sau modela absolut tot în jurul nostru. Atitudinea este totul în micul nostru univers, dar în întregul univers sau mă rog, mediul în care ne ducem zilele, nu mi se pare că avem mare influență. Percepția și modul în care asimilăm ce se întâmplă în jurul nostru sunt într-adevăr cruciale, dar putem mereu să activăm modul de protecție și să ne rezumăm doar la ce ține de noi?
        Suntem victime ale circumstanțelor și ține doar de noi să avem zile "însorite" sau tornadele sunt inevitabile?
        Cum să învățăm să STĂM NEMIȘCAȚI în mijlocul haosului și să nu ne simțim aruncați în toate direcțiile?
        Vă las într-o notă optimistă:

Ce s-a-ntâmplat?

        La mulți ani și din 2019!
        Sper că vă găsesc bine, sănătoși, cu listuța frumos scrisă pentru anul care tocmai a început. Eu am fost leneșă. Nu mi-am făcut planul pentru 2019. L-am amânat până la întâi februarie cum m-a inspirat o imagine de pe Facebook: ianuarie e lună de probă. *laughing*
        Mulți dintre noi i-am scris lui 2019: "să fii bun", "să fii fabulos", "să fii bogat", "să fii blând", s.a.m.d. Dar ce spuneți dacă drăguțul de 2019 v-ar răspunde și v-ar întreba: "dar voi, voi cum o să fiți în 2019? Ca-n anii trecuți sau o să fiți voi schimbarea pe care o cereți an de an de la un concept temporal?"
        Așadar, cine, ce și cum veți fi în 2019? Faceți o listă cu asta. Schimbarea nu o aduce miezul nopții dintre ani, nici artificiile, nici dorința pe care cu atâta conștiinciozitate ne-o punem când secundarul ajunge la 00. Nu e nici o magie în exteriorul vostru. O dorință fără un plan e doar un gând ca multe altele. Magia este în voi, în credința că voi vă dirijați viața. Sigur, avem nevoie și de o ancoră invizibilă (de ex. Dumnezeu sau Universul sau Karma sau cum îi spuneți voi), dar adevărata putere de schimbare și de modelare e în mintea noastră și în acțiunile întreprinse zilnic.
        În/cu 2019 să fim NOI buni, blânzi, fabuloși, curajoși, recunoscători, sinceri, puternici, răbdători. Good things come to those who wait, dar nu la cei care stau cu brațele încrucișate. Mișcați-vă baghetele magice și creați-vă un 2019 de vis.
        Acum să revin la titlul articolului pentru că, poate, vă întrebați care e legătura cu începutul articolului.
        Dimineața când îmi beau cafeaua în liniște la cafenea dau scroll pe Facebook. Mai citesc una, alta, dau un share, admir poze din vacanțe cu fețe zâmbitoare, studiez # despre cât de perfectă este viața unora dintre noi și deodată, mă întreb: ce s-a-ntâmplat? Femeia asta este abuzată, cealaltă este nefericită, familia asta nu este deloc așa cum arată pe Facebook, cuplul ăsta este în divorț, soții ăștia nu-și vorbesc de anul trecut, prietenele astea două nu se suportă și lista ar putea continua. De la ce m-am luat? Evident, de la o poză de pe Facebook cu două pisici care în prima poză se bat și în a doua le suflă vântul din față în poziția Jack și Rose din Titanic, cu textul: soțul și soția în casă (prima imagine), soțul și soția pe Facebook (a doua imagine) și concluzia: asigurati-vă că online-ul se pupă cu realitatea.
        Nu mă înțelegeți greșit: nu sunt adepta expunerii problemelor de cuplu sau personale pe Facebook. Dar de ce să desenăm ceva ce nu există? Zice-se că 90% dintre persoane nu sunt interesate de problemele noastre și 10% se bucură de ele, deci, nu, nu ne plângem online că ne bate soțul, că ne-a înșelat, că suntem nefericite sau depresive, dar de ce să mințim că e totul atât de roz și pufos în bula noastră? Bulele se sparg eventually și fie fac mizerie, fie șochează, fie nu schimbă nimic. Se sparg nenorocitele exact așa cum adevărul iese întotdeauna la iveală. Imaginea aia de pe Facebook nu contează! Tu contezi! Din spatele ecranului. Persoana în carne și oase.
        Pot să vă fac o propunere indecentă?

        Cereți-i lui 2019 să fie real, să vă dea jos măștile. Cea mai reconfortantă senzație din lume este să fii tu însuți. Cu bune și rele, cu bucurii și necazuri, cu mai mulți sau mai puțini bani. Fericirea și liniștea vin din acceptare, transparență și adevăr.
        Să fiți sănătoși!

2018 la bilanț

        2018 încă nu s-a terminat, dar eu îi fac bilanțul în dimineața asta pentru că e liniște și îmi aud gândurile.
        Cum a fost 2018? Dulce amărui, relaxat și agitat, plin, dar obositor, provocator, dar m-a răsplătit pe măsură, confuz, dar revelator. Să le luăm pe rând.
        Ce-am învățat și mi-am și însușit în 2018:
- nu exista nici un "munte" pe care să nu-l pot dovedi;
- să nu-mi mai fac griji dacă sunt suficient de bună pentru ceilalți, ci să casc ochii să văd dacă ceilalți sunt suficient de buni cu și pentru mine;
- să cred mai mult. În mine, în ce nu văd ochii, în instinct;
- trecutul e trecut și acolo trebuie să stea;
- să fiu bună cu cei care mă rănesc, să-i iubesc oricum pentru că de asta au nevoie de fapt;
- să pierd bătăliile mici;
- să mă schimb doar în bine indiferent de ce se "aruncă" către mine;
- să-mi acord timp;
- că timpul este cel mai prețios;
- să spun stop/nu/asta nu-mi face bine, deci, nu.
        2018 mi-a spus acum la sfârșit: "ești norocoasă, femeie! Ai tot ce-ți trebuie și peste. Trebuie doar să înveți în 2019 să ceri mai mult și să crezi că orice ai pe agendă, se va realiza la momentul potrivit!" Și asta o să fac. Lui 2019 îi pregătesc o listă cu provocări și căsuțe de bifat. Nu contează dacă toate se vor bifa, dar știu sigur ce-o să fac eu: o să fac tot ce pot ca să bifez cât mai multe, dacă nu chiar pe toate.
        2018 mi-a cerut șanse pentru toată lumea care mi-a făcut câte o cicatrice și mi-a dat șanse să îmi îndrept și eu greșelile. Mi-a dat răbdare și pași înapoi, timp de inspirat înainte să zic sau să fac ceva necugetat. Nu mereu am reușit, dar încerc în continuare.
        2018, ai fost așa cum ți-am scris mai sus, dar te-am îmbrățișat oricum. Te îmbrățișez și acum și îți spun rămas bun și mulțumesc!
        Mulțumesc pentru tot ce-a fost. Sunt pregătită pentru ce-o să vină. The best is yet to come, but the best is in me, deci, e aici zi de zi.
        Le mulțumesc tuturor celor dragi pentru tot ce fac zi de zi pentru mine și cu mine, prietenelor mele și întregului meu cerc de oameni care îmi completează existența.
        Un An Nou cu bine, bune și sănătate tuturor!

De la emoție la sunet

        Eu sunt acea prietenă, amică, cunoștință care are mereu vorbele la ea când celălalt se află în suferință. Nu mă pregătesc pentru asta. Pur și simplu, îmi vine natural să zic ce trebuie.
        Aseară nu știu de ce m-a cuprins o stare dubioasă și mi-am dat seama că de când mă știu, nu am găsit pe nimeni care să știe ce să-mi spună când eu nu pot verbaliza prin ce trec.
        Am prietene care știu să asculte ce nu spun, să mă lase să plâng când nu-mi ies cuvintele, să tacă alături de mine (și le mulțumesc pentru că sunt), dar nu am pe nimeni să vorbească către mine exact ce nu pot scoate eu.
        Am realizat că îmi lipsește o astfel de persoană care să exprime în cuvinte ce simt eu sau ce blochez să iasă cu sunet și nu doar la nivel de emoție.
        Poate suna ciudat să vreau să mă "reprezinte" altcineva verbal, dar sunt sigură că persoanele pentru care am vorbit eu înțeleg la ce mă refer.
        Anyway, doar niște gânduri de peste noapte într-o zi griuță.

Toți patru la teatru

        Caragiale. Cui nu-i place Caragiale? Umorul lui tragicomic, subtilitatea și complexitatea expunerii realităților de atunci (valabile și acum) într-un mod atât de inedit, m-au făcut să dau curs invitației Cristinei Călin de a vizualiza trei dintre piesele lui Caragiale reunite într-un spectacol îndrăzneț produs de MiniArt Show by Ioana Ginghină.
        Zis și făcut. Am anunțat soțul din dotare că mergem la teatru. Cu copiii! Amândoi! Aici... pauză de reculegere căci ai mei sunt mici, iar Dominic (versiunea 2.9) nu are stare absolut deloc. Amândurora ni s-a derulat prin fața ochilor filmul acestei ieșiri, dar am zis... s-o facem.
        Când am ajuns la Godot Café am descoperit un spațiu intim, micuț și cochet. Ne-am așezat la masă și am sperat să avem stare (a se citi să aibă copiii). Am comandat câte o limonadă (consumația se plătește aparte de prețul biletului) și am așteptat începerea spectacolului.
        Cele trei piese reunite în "Caragiale Express" sunt Dl Goe, Bubico și C.F.R. Actorii Daniel Marcu, Andreea Mera, Cezara Munteanu, Andrei Nedelea, Ana-Maria Pop și Vlad Nicolici au interpretat haios și autentic personajele lui Caragiale oferindu-ne un regal umoristic. Atât cât am putut urmări.
        Spectacolul l-a captivat chiar și pe Patrick (4.4), deși era pentru copiii peste 6 ani. De Dominic nu zic. El a testat rezistența scaunelor și pe a soțului. Nu a fost chip să fie atras.
        După spectacol, l-am întrebat pe Andrei cum i s-a părut. I-a plăcut. L-a găsit interesant și inedit, atât cât a putut urmări.
        Mie mi s-a părut grozavă îmbinarea celor trei piese, fluiditatea cu care au curs cele trei una în continuarea celeilalte și interpretarea actorilor. Am apreciat recuzita și mai ales rochiile cucoanelor. Am o slăbiciune pentru rochiile din vremurile acelea.
        Așadar, vă recomand "Caragiale Express". Vă veți relaxa (dacă mergeți romantic, în doi) și vă veți amuza copios.
        A fost frumos în patru, dar în doi cred că ar fi fost vis.
        Piesa se joacă și mâine (20 octombrie). Dacă vă tentează, intrați pe site-ul cafenelei și rezervați-vă un loc sau mai multe.
     

Ziua Internațională a Educației

        Nu știu ai voștri cum sunt, dar dascălii copiilor mei sunt aur cu formă umană.
        Doamnele educatoare petrec cu copiii noștri suficient de mult timp încât să reprezinte persoane de referință în viața lor. Eu mă declar norocoasă. Doamnele noastre sunt bune și blânde și în pas cu evoluția. Sunt conectate la copii și la părinți si sunt pline de compasiune când noi sau ei suntem anxioși sau ne facem griji.
        Femeile acestea merită tot respectul și înțelegerea noastră. Aceste femei sunt mame substitut. Pentru câte douăzeci de copii!!! Se ocupă de copiii noștri așa cum o facem și noi:
   - îi ajută să mănânce, să se schimbe;
   - le șterg nasul, merg cu ei la toaletă;
   - îi consolează când plâng;
   - îi țin în brațe;
   - îi educă;
   - îi învață lucruri noi;
   - îi protejează și îi țin în siguranță și mai sunt zeci de lucruri pe care dumnealor le fac.
        Aceste femei sunt DOAMNELE EDUCATOARE. Nu doar educatoare cum aud de atâtea ori și mi se zbârlește pielea. Sunt femei care au învățat și sunt acolo pentru că au pregătirea și abilitățile necesare ca să ne "crească" frumos copiii.
        Cel puțin așa sunt ale noastre și suntem norocoși căci grădinița este bună și doamnele cum le-am descris mai sus.
        Așa că, de Ziua Internațională a Educației, eu le mulțumesc și mă declar norocoasă. Nu-mi fac niciodată griji pentru integritatea fizică și emoțională a copiilor mei.
        Și mi-aș dori să aibă parte de respectul tuturor și mai ales să simtă că sunt prețuite și că sunt valoroase.
        Mi-aș dori ca toți părinții să le ofere frâiele atunci când le lasă copii acolo și să nu le mai spună ce și cum să facă. Noi ne facem "treaba" acasă, iar doamnele la grădiniță.
        La mulți ani, doamnelor! Vă mulțumim! 

       

Către mama cu doi copii mici

        Știu că ești obosită. Știu că nu mai poți. Știu că nu te mai țin nervii și că e greu. Știu. Am fost acolo și încă mai sunt. Sunt zile și zile. Zile în care adormi zâmbind și zile în care adormi plângând sau nu poți adormi.
        Am stat mult până să public articolul acesta. M-am temut că voi fi judecată, de ce o să creadă ceilalți, dar azi nu m-am mai gândit la lume. Azi m-am gândit la tine, mama cu doi copii mici, copleșită, obosită, frustrată, poate depresivă și nu îți dai seama.
        Când am născut primul copil, primele "jurăminte" pe care i le-am făcut au fost să-l îngrijesc, să-l iubesc necondiționat și să-i respect limitele și integritatea fizică. Să-l cresc cu blândețe. Și am reușit o lungă perioadă de timp să nu țip, să nu condiționez, să nu smucesc, să nu bat.
        Apoi a venit al doilea copil și cu el depresie, vinovăție față de primul și multe alte trăiri. Când a venit al doilea copil, ce îi promisesem primului copil, i-am promis și lui, iar primului copil i-am mai făcut niște promisiuni: că o să fac tot ce pot ca să nu-mi simtă lipsa și să știe că venirea frățiorului nu va schimba dragostea dintre noi. Am visat că voi reuși să fiu blândă în continuare, cu amândoi. De fapt, eram sigură că voi reuși.
        Și... într-o zi, primul copil i-a dat celui de-al doilea copil o palmă și eu am reacționat la fel. L-am atins cu palma. A fost pur și simplu un reflex, dar care a deschis Cutia Pandorei. M-am simtit vinovată, am plâns, i-am cerut iertare, mi-am făcut procese de conștiință. S-a instalat depresia. Îmi venea să plâng continuu, mă simțeam ca un monstru. Cum am putut să-l lovesc?
        Din păcate, depresia, oboseala, frustrările + alți factori, m-au făcut să fac lucrurile pe care promisesem să nu le fac niciodată: să țip, să condiționez, să smucesc, să bat. Nu, nu mi-am bătut copii cu vreun obiect sau să-i invinețesc, dar i-am strâns de braț mai tare, i-am luat pe sus și i-am pus mai apăsat pe canapea. Mai ales pe primul. Cumva, îmi vărsam frustrările pe el. Și când el îl agresa pe cel mic, mie îmi venea să fac la fel. S-a întâmplat, într-adevăr, de foarte puține ori să îi fac ceva fizic, dar țipam continuu la el. Îl certam tot timpul. Tot ce auzea el zilnic era nu.
        Și nu era vina lui. Nu mi-a cerut el alt copil. Și atunci, realizând că am o problemă am început să caut cauzele și soluțiile. Și am citit și am învățat, și am mai greșit și am mai țipat și mai țip. Dar nu m-am oprit din a încerca constant să rezolv problema asta.
        Nu te minți că nu ai o problemă, nu poza în mama perfectă. Cu toții suntem oameni, avem trăiri, nervi, ieșiri, limite, dar un neajuns recunoscut este pe jumătate rezolvat. Vorbește cu cineva chiar dacă ești copleșită de vină și rușine. Doar așa te poți vindeca.
        Astăzi, am văzut ceva trist. Un copil mic speriat de mama sa. Am văzut și eu de câteva ori frica în ochii lui Patrick și asta m-a oprit și m-a făcut să lucrez cu mine să mă schimb, să-mi rezolv neajunsurile.
       Așa că, te rog, pe tine, mama cu doi copii mici, când nu mai poți și crezi că a-l răni va rezolva ceva:

- adu-ți aminte că și primul e tot mic.

- adu-ți aminte cât îl iubești.

- adu-ți aminte că el te-a făcut mamă.

- adu-ți aminte cât de fericita te-a făcut.

- uită-te în ochii lui când urmează să-l rănești și oprește-te.

- nu-l mai lovi, deși îți spui că e vina lui (știi că după ce trece furia, te vei simți oribil).

- dacă l-ai lovit, cere-ți iertare. Explică-i ce ai simțit și ia-ți angajamentul că vei face tot ce poți ca să nu se mai repete.

- iartă-te (asta e cel mai greu).

- cere ajutor dacă nu te poți ajuta singură, dar nu-i mai fă rău.

- încearcă în fiecare zi să fii mai bună decât ieri. Straduiește-te mai mult.

        Eu am reușit? Parțial. Încă mai țip. Uneori mă sperii și pe mine. Dar, după ziua de azi, voi încerca și mai mult să n-o mai fac nici pe asta.
        Reamintește-ți cum erați doar voi doi, cât de blândă erai, câtă răbdare aveai, cât de mult vă iubeați.
        Când îți vine să-i faci rău, ia-l în brațe și plângi. Mai bine plângi tu decât el. Știu că e greu, dar autocontrolul este cea mai de preț calitate a unui părinte.