Inimioare, floricele, ciocolată

        Doar nu credeați că trece luna februarie și eu nu scriu nimic, nimicuța despre dragoste, flori și dulcegării. Sunteți pregătiți?
        N-o să vă spun iar cum și cât îl iubesc pe al meu iubit frumos. Am scris despre asta aici și aici și... aici. A, şi aici. Deci, destul despre el. :)
        Pentru început, îmi mențin părerea că Valentine's sau Dragobetele ar trebui să fie în fiecare zi sau măcar o dată pe săptămână sau măcar o dată pe lună. NU MAI RAR! Pe principiul "practice makes perfect" sau "pofta vine mâncând". Iar aici nu mă refer să vină omu' cu mașina plină de flori, trandafirul în dinți, bijuterii în buzunarul de la piept și "poezia" învățată. Mă refer la filmul de după ce adorm copiii, la îmbrățișările doar în doi, la dansat în întuneric pe melodia din capul vostru și alte dulcegării pre copii. Dulcegării din alea pe care le făceați la început.
        Oferiți-vă o "întâlnire". Chiar dacă nu puteți părăsi fizic casa pentru că... copii și alte d-astea. Gătiți ceva sau dați spargere la supermarket și fiți din nou două turturele care mănâncă chipsuri și ciocolată (pe ascuns. Deja devine și mai incitant. Ca-n adolescență).
        Faceți dragoste. Mult. Des. Cu foc. Aici n-aveți nevoie de explicații. Și nici scuze. Atâta timp cât există interes și voință, faceți. Mult. Des. Cu foc.
        Surprize, surprize. Scrieți bilețele. Strecurați-le în portofel, buzunar, husa de la telefon, lipiți-le pe uşă ca să vadă când iese.
        "Sufocați-vă" cu atenție. După asta tânjeşte toată lumea: copiii, bărbații, femeile, animalele. Basically, toate ființele vii. Fiți atenți unul cu şi la celălalt.
        Am ajuns la final. La finalul articolului și la finalul lui februarie. Iubiți-vă și în restul anului la fel de mult și de evident ca-n februarie.
        💓💖💗💙💚💛💜💝💟

1986 - în curând 32

        Scroll-uiam azi pe Facebook și dragul de el îmi amintește că, în urmă cu șapte ani (7!!!!!!), am adăugat-o pe Andra pe Facebook. Stau eu și fac matematica și îmi dă de fapt doişpe, treişpe și am realizat că... nu, nu! Nu că-s bătrână (ha, ha, mamaia, Dumnezeu s-o ierte, nu mi-a băgat în vocabular nici bătrână, nici babă), ci că sunt pe Pământ de atâta timp și am cunoscut atâția oameni frumoși, deosebiți, grozavi pe care mereu mi-i amintesc cu drag și nostalgie, cu care mi-ar plăcea să mai stau la o cafea, să-i întreb ce mai fac, sunt fericiți, și-au găsit rostul sau încă nu și câte altele.
        În 1992 mi-am cunoscut colegii din generală, în 2001 pe cei din liceu, în 2005, 2006 pe cei din facultate. Cu unii am petrecut puțin timp, dar îi am în minte și unii chiar în suflet. Unii au fost luați prea devreme. Dar mereu când îmi amintesc de ei, zâmbesc. Un zâmbet dulce amărui presărat cu "aș vrea să vă văd, să mai povestim puțin".
        Uneori mă întreb dacă am "marcat" și eu pe cineva, dacă e cineva peste inima căruia să fi lăsat urme așa cum au lăsat ei în a mea.
        Sunt oameni cărora când le scriu sau îi sun sunt "înghețați" în timp și când vorbim zici că ieri a fost 1997 sau 2005, iar lor vreau să le mulțumesc în mod deosebit.
        Le mulțumesc pentru că sunt EI independent de timp. Pentru că timpul îi face mai frumoși și mai deosebiți, dar nu le schimbă esența pentru care i-am îndrăgit.