Doi ani și șaisprezece zile continuu plus încă vreo treisprezece luni. Atât a durat aventura mea cu Alăptarea. De ce scriu cu a mare? Pentru că Alăptare e un personaj diafan, cu două-trei fețe care îți schimbă viața și te ridică și te coboară ca o ființă care are influență asupra ta.
Alăptare mi-a oferit clipe de neuitat, dar și nopți nedormite. Alăptare m-a rănit și m-a vindecat în același timp. Mi-a dat încredere și iubire pură, inegalabilă. Alăptare mi-a dat fiori de fericire și frisoane (la propriu). Alăptare mi-a dat dependență.
Sper și vreau să cred că toate mamele care au alăptat au trăit acest mix de sentimente minunate și înălțătoare. Adevărul e că atunci când te doboară oboseala, rutina, existența la discreția acelui mic dependent de țiți, mai spui că abia aștepți să se termine, dar când ajungi acolo în ziua Z... simți că pierzi ceva, că ți se frânge oarecum inima.
Cum spuneam, pe Patrick l-am alăptat vreo treisprezece luni. Nu vă zic ce mi-a făcut Alăptare atunci! M-a făcut să plâng pentru că a adus-o pe Înțărcare în doar o zi! O ZI și țiți a părăsit scena. Jale, ce să zic. Am suferit, dar asta era singura variantă în contextul dat.
La Dominic... a fost total diferit și incredibil de intens. Alăptare a venit la noi cu experiență, pregătită să stea mai mult de treisprezece luni. Și a stat. Doi ani și șaisprezece zile... și iar mi-a frânt inima. Sper să nu mai avem nevoie de ea, căci ne-a fost alături la bine și la rău, în enterocolite și erupții dentare, tantrumuri și pusee.
Am iubit-o pe Alăptare. Ea a dus intimitatea mamă - copil la un nivel incredibil de complex. Nicicând în viață nu cred că se mai atinge un astfel de apogeu.
Alăptare = iubire lichidă.
Îți mulțumesc, Alăptare, pentru minunata călătorie.
