De la 5 la 5

        Țin să menționez din capul locului că articolul ăsta nu e unul în care mă plâng de ceva, ci o expunere realistă a unei zile din viața unei mame care a fost întrebată (indirect) cât mai are de gând să stea acasă.
        Contrar opiniei populare că mamele stau degeaba acasă sau suntem într-o vacanță continuă plină de gângureli vesele, țin să vă dezamăgesc. Nu stau degeaba. Deloc.
        Ora 5: fie sună alarma ca să-l trezesc pe domnul Soț să meargă la serviciu, fie "sună" bebelușul să sugă. Peste maxim 15 minute, vine baby no. 1 și se bagă şi el în pat lângă mine. Evident că mi-a sărit tot somnul şi încerc, în zadar, să mai adorm. Dar stau cu ochii închiși și simulez relaxare.
        Ora 7:30: se trezește bebe şi Patrick odată cu el. Rareori se întâmplă să mai doarmă el în continuare. Așa că ne mutăm în sufragerie, schimbăm scutece, mâncăm biscuiți, pâine prăjită, fructe, etc.
        Ora 8: îmi pun cafeaua în speranța că voi avea parte de încă 15 minute de pace. Nerealizabil. Beau cafeaua în acordurile lui Boroboață și alte cântecele pentru copii.
        Ora 9: începe agitația. Dominic vrea pe jos, Patrick deja dă ture. Bineînțeles că încă nu se înțeleg, iar eu trebuie să intermediez interacțiunile lor.
         Între timp: bag la spălat, fac mâncare (că, deh, suntem la dietă și gătim zilnic), strâng jucării, dau cu aspiratorul, etc. Toate astea în chițăieli cauzate de erupție dentară, anxietate de separare. O desfătare. Până la ora 12, creierul meu este crispat ca atunci când cineva scrie cu cretă nouă pe tablă.
        Ora 12: Dominic dă semne de oboseală. Să încerc să-l adorm, zic. Fail. Înapoi în sufragerie.
        Ora 12:15: prânz. Scuipat, aruncat, 7.000 de variante ca să fiu sigură că mănâncă ceva.
        Ora 13: din nou cu Dominic la somn. Succes! Liniște...
        Undeva în jurul orei 14: merge şi Patrick la somn. Zic să ațipesc şi eu cu el, dar nu-mi iese. Stau cu stres că se trezește bebe mic.
        14:30: Dodo e treaz. Ura! Am dormit și azi la prânz. De acum până la 20:30, Dominic urlă și mârâie continuu. Degeaba vine Andrei și mai schimbă atmosfera. El urlă sau mârâie. Între timp, se trezește și Patrick.
        Dacă mai am și comenzi de dulciuri, m-am scos. Creierul meu vibrează... de disconfort. Limita e pe punctul de a fi depășită, nu că ar fi prima oară.
        Între timp mai gătesc pentru a doua zi, mai beau un ceai reîncălzit de minim 6 ori, mai țip și pândesc ceasul ca să iau cina. De pe la 19 lucrurile se mai domolesc şi râdem, ne jucăm, ne bucurăm unii de alții. Până îi vine somnul lui Dodo şi redevine gremlin.
        20:15: ne pregătim de somn, punem bara, ne mai gâdilăm și la 20:30 se instaurează liniștea.
        21 or so: după minim 30 de minute de supt, Dodo doarme. Pentru minim 2 h (teoretic). Mă furişez să-mi fac exercițiile. Dacă nu mă întrerupe nimeni, până la 22 le termin, dar asta se întâmplă extrem de rar.
        23: în cel mai fericit caz, la ora asta am terminat exercițiile, l-am alăptat pe Dodo minim o dată şi urmează să-mi beau ceaiul în liniște deplină, trăgând cu ochiul la White Collar. Și am și făcut cafeaua pentru dimineață.
        În varianta obișnuită, este trecut de 00, am alăptat de minim 4 ori și încă n-am terminat exercițiile.
         Deci, undeva între 23:45 și 01:00 ajung şi eu în pat.
        01:00 - 05:00: timp de odihnă. În realitate: timp pentru 4-5 alăptări, un milion de gânduri, idei, uitat la ceas, insomnie.
        Așa că... mai am de gând să stau acasă, deși ar fi mai ușor să duc copiii la grădiniță, creşă, bunici, bonă și să muncesc la un job, în loc să muncesc 24 din 24.
         E greu? Da! E frumos? Da! Sunt la limita nebuniei și epuizării? Da! Sper să devină mai ușor? Clar! Dar asta nu înseamnă nici că mă plâng, nici că e așa de simplu să jonglez cu toate astea. Fac ce pot eu mai bine.
        Și ideal şi de bun simț ar fi să nu vă mai preocupe statul meu acasă. Doar dacă vreți să mă ajutați sau să încercați să rezistați de la 5 la 5 în locul meu.
        Semnat: toate mamele care stau degeaba acasă.

Îndrăgosteală, Valentine's day și Dragobete

        S-a umplut spațiul virtual de inimioare, declarații de iubire care de care mai siropoase, animale de pluș, bijuterii, flori, cine romantice și alte de-ale îndrăgostelii.
        14 februarie se știe că e o "sărbătoare" împrumutată de la americani. N-am nimic cu asta, căci e un prilej în plus să fac ceva dulce, să zic ceva frumos, să fac ceva deosebit. Deși, pot să spun că nu sărbătoresc în mod expres nici Valentine's day, nici tradiționalul Dragobete, anul ăsta am organizat un concurs cu finalitate pe 24 februarie. Așa mi-a venit.
        Aşa... ideea era că manifestările de iubire și îndrăgosteală n-ar trebui să aibă o zi anume. Dacă vreți să faceți tam-tam, faceți într-o zi care semnifică ceva pentru voi (aniversarea căsătoriei, când v-ați cunoscut, primul sărut - pentru cine mai ține minte -, etc.). Valentine's day, Dragobete și alte zile dedicate iubirii universale... sunt așa... la grămadă.
        Nu mă înțelegeți greşit! Eu le țin pe toate pentru că-mi place să răsfăț și să fiu răsfățată. Cu doi copii... nu prea te mai răsfeți zilnic cu soțul... mai degrabă de două, trei ori pe săptămână. În rest, ne ștergem câte un pupic la cinci dimineața când el pleacă la serviciu și seara când împărțim scutece, biberoane și pijamale.
        Așa că... sărbătoriți în fiecare zi iubirea și îndrăgosteala și dați artificii și lampioane în zilele care sunt speciale pentru voi.

        Cum zice americanul: Happy Valentine's day! Iubiți-vă mult!

Oamenii mor... pur și simplu...

        ...iar tu rămâi nemișcat în fața veștii. În cap ți se aglomerează o mulțime de gânduri. Ai fi spus mai multe. Ai fi gândit mai puține. Ai fi luat legătura mai des. Zilele trecute ți-a fugit gândul la acea persoană și acum nu mai e. Te uiți la ultimele mesaje și îți dai seama că ai vrut să mai scrii ceva în ziua aia, dar te-ai luat cu altceva și ai uitat. Iar azi... azi nu mai ai cui să scrii.
       Vestea dispariției unui cunoscut, mai ales dacă ai pierdut și tu pe cineva drag în condiții similare, te aduce în trecut. 0235 435 835. Îmi răsună în cap numărul mamaiei mele. 0235 435 835... obsesiv. Îmi vine să-l formez, dar nu va răspunde ea. Probabil nici nu mai e alocat. La începutul săptămânii m-am gândit la ea. În martie se fac 8 ani... de când m-a lăsat singură. Femeia care mereu m-a înțeles și m-a văzut așa cum sunt, care mi-a fost mereu alături, care m-ar fi ajutat să fiu mai bună decât sunt, care ar fi avut răspuns la toate întrebările mele, care ar fi știut când nu mi-e bine deși spun că sunt, care m-ar fi strâns în brațe și m-ar fi mângâiat pe păr și m-aș fi simțit acceptată exact asa cum sunt. Femeia care ar fi crezut în mine, care ar fi știut că fac tot ce pot eu mai bine pentru copiii mei, care ar fi fost sigură că nu greșesc cu nimic în educația lor, care mi-ar fi stat alături orice aș fi făcut și care niciodată nu m-ar fi amărât mai mult decât sunt. A plecat, a dispărut... 0235 435 835... m-a lăsat furioasă pentru că nu o văd când am nevoie de ea, nu o aud...
        Oamenii mor... pur și simplu...
        Spuneți mai mult. Vorbiți cu, cunoscuții voștri... când veți primi apelul sau mesajul... să fiți împăcați. Să nu vă copleșească vina lui "aș fi spus mai mult".
        Dumnezeu să-i odihnească!

Minți criminale

        Nu știu câți dintre voi urmăresc sau au urmărit serialul Minți Criminale, dar zău de nu m-am simțit ca într-unul dintre episoade când am aflat că s-a adoptat legea grațierii.
        În episodul respectiv, o parte din echipă se afla la o închisoare de maximă securitate și Emily Prentiss a ajuns în secțiunea cu cei mai periculoși criminali. Între timp, deținuții puseseră stăpânire pe închisoare și, în timp ce ea era fix în centrul celulelor cu criminalii respectivi, au început să se deschidă ușile. You got the picture, right?
        Fix aşa m-am văzut și eu ca mamă, ca femeie, ca soție. Poporul român se află în mijlocul închisorii și toți violatorii, hoții, pedofilii, criminalii sunt liberi să ne țină închiși în case, speriați de ce am putea păți. Sper că cei care au votat cu acest guvern să se fi pus bine cu aleșii lor și să nu și-i vadă pe cei dragi violați, mutilați sau în sicriu.
        O să ajungem să purtăm arme ca americanii. Probabil va urma un val de cereri pentru port armă, căci cei care ar fi trebuit să ne protejeze cât de cât, ne-au expus pur și simplu la cele mai cumplite orori.
        Ziceți că părinții de azi sunt obsedați de control? Că ne ducem și aducem copiii de la grădiniță, școală, liceu, în curând și de la facultate? Voi v-ați lăsa singuri copiii când știți că la orice colț ar putea fi un pedofil care se uită la el și se masturbează sau plănuieşte să-i facă lucruri pe care mintea voastră nici nu și le poate imagina?
        Vă doresc să culegeți ce ați semănat! În rest... numai de bine!
        #fioripeşiraspinării